Interviu cu Tatiana Niculescu Bran: ”Am scris capitole întregi de mai multe ori până am considerat că verbele „cântă” bine împreună”

Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut (editura Polirom, 2013) este cel mai recent roman semnat de Tatiana Niculescu Bran, autoarea primului roman non-ficțional din literatura română, Spovedanie la Tanacu, ecranizat de Cristian Mungiu cu titlul După Dealuri, și urmat de Cartea Judecătorilor, Nopțile Patriarhului și În Țara lui Dumnezeu.

Cu o formă diferită și o poveste inedită despre Basarabia interbelică, România comunistă și post-comunistă, am fost curioși să vorbim cu Tatiana Niculescu Bran și să aflăm cum a scris cartea de față, ce provocări a întâmpinat, dacă au existat alte titluri, ce ”coloană sonoră” am putea folosi atunci când citim romanul (cuvinte-cheie: Pink Floyd și Dimitrie Cantemir), ce a presupus efortul de documentare pentru carte, dacă ar vedea volumul ecranizat și de către cine, cum sunt cozonacii basarabeni și multe altele. Ce a ieșit, vedeți în următoarele rânduri.

Până acum, ați ”săpat” în viețile altor oameni, uneori din spații complet diferite de cel autohton. Acum, ați mers în direcția arborelui genealogic personal. Cum a fost și ce a presupus munca de documentare pentru acest roman?

După moartea părinților mei, am simțit nevoia să recuperez câte ceva din amintirile de familie și cum statura, la propriu și la figurat, a bunicului meu matern domina această survolare a trecutului, am construit în jurul lui un personaj de roman. Mi-am împrospătat amintirile prin lungi discuții cu rudele care l-au cunoscut și, desigur, am citit sau recitit cărți despre Basarabia. Toate astea s-ar putea numi, probabil, muncă de documentare.

Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut este un hibrid: roman cu bucăți serioase din realitate, din fantastic, cu iz de basm postmodern etc. V-ați gândit să scrieți și o carte pur ficțională sau vi se pare că vi se potrivește mult mai bine tipul de roman non-ficțional?

Povestea domniței… este pură ficțiune inspirată din povești de familie adevărate. Nu-mi propun niciodată să scriu o carte de ficțiune sau de non-ficțiune, pentru ca apoi să caut și un subiect potrivit. Scriu pur și simplu despre lucrurile la care mă gândesc sau care mă impresionează și formula literară se impune de la sine.

Ați spus, în repetate rânduri, că v-ați inspirat în conturarea personajului Ilie Hagiu din viața bunicului dumneavoastră matern care a trăit la Comrat, în Basarabia. De altfel, îi dedicați volumul. Să facem un exercițiu de imaginație: dacă ar fi citit cartea aceasta, credeți că i-ar fi plăcut?

Drept să spun, nu știu ce părere ar fi avut, fiindcă Povestea domniței… nu e o biografie fidelă și nici una romanțată. Îmi închipui că ar fi recunoscut unele scene din viața lui și ar fi fost, poate, intimidat că nepoata lui le-a făcut materie de roman.

De ce nu i-ați schimbat numele?

Numele se potrivea prea bine cu povestea lui ca să-l schimb. De altfel, la origini, era un nume schimbat în urma unui pelerinaj la Ierusalim, așa că numele lui de familie e și nu e cel real. În plus, Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut e un omagiu adus Basarabiei interbelice și celor din familia mea care fie au fost deportați de ruși în Siberia, fie au reușit să se refugieze în două rânduri : în ’40 și în ’44.

Dar rudele dumneavoastră basarabene ce părere au avut vis-a-vis de roman? A fost cineva care v-a spus că ar fi vrut să citească o anumită poveste legată de vremurile de atunci sau de bunicul dumneavoastră?

Spre surprinderea mea, puținele rude basarabene care mi-au mai rămas s-au bucurat că am scris acest roman. Spun că am fost surprinsă, fiindcă m-am îndepărtat destul de mult de viețile și situațiile reale, am amestecat multe biografii și am schimbat multe detalii. Cred însă că rudele mele s-au recunoscut în paginile despre experiența refugiului din Basarabia și asta le-a făcut, cumva, să-și retrăiască tinerețea, cu bune și cu rele.

Când și cum alegeți titlul cărților: la începutul scrierii volumului sau la sfârșit? Ați avut și alte titluri în vedere?

Uneori, titlul îmi pare limpede de la început. Alteori, îl aleg după ce am terminat de scris cartea. În cazul de față, romanul se chema inițial Agent. Marina e agent imobiliar, iar Ilie e agentul altei lumi…Imi plăcea ambiguitatea misterioasă a unui titlu dintr-un cuvânt. Mi s-a spus însă că în România un titlu dintr-un singur cuvânt nu e potrivit, așa că l-am schimbat.

A propos de titluri: de ce ați optat pentru titluri-fraze ale capitolelor? Personal, m-au obosit, le reciteam, de mai multe ori, împreună cu primul paragraf.

Dacă le-ați recitit, și încă de mai multe ori, împreună cu primul paragraf, înseamnă că a meritat efortul. De ce-ar trebui un titlu de capitol să fie neapărat abscons sau, dimpotrivă, să rezume ideea principală a capitolului respectiv ? Îmi place să cred că titlul unui capitol e parte integrantă din poveste, nu rezumă nimic și nu explică nimic. Face parte din pulsul narativ al cărții. Unora le place, altora nu. Mie îmi place.

Este personajul Marina un pretext pentru a spune povestea de familie, pentru a recupera, prin scriere, amintiri? Citind Povestea domniței … am avut, de câteva ori, senzația că Marina și familia ei puteau foarte bine să lipsească. De altfel, cred că m-am bucurat cel mai mult de poveștile lui Ilie, care ocupă și cea mai mare parte din carte.

Nu știu ce aș putea răspunde… Pentru mine, Marina și povestea ei au sens și în arhitectura cărții și în desfășurarea acțiunii. Altfel, nu s-ar fi aflat în carte. Sigur, dumneaoastră, ca cititoare, le puteți trece cu vederea. Dar în roman, care este și un roman de dragoste, se întâlnesc doi oameni și fiecare vine la întâlnire cu lumea lui. Mă îndoiesc că viața lui Ilie Hagiu ocupă mai mult loc în roman decât cea a Marinei. S-ar putea să fie pe dos. În niciun caz Marina nu este un pretext.

Sursă foto

Care a fost cea mai mare provocare în scrierea romanului?

Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut e un roman alcătuit din straturi diverse de discurs. Corespondența timpurilor verbale trebuia sa fie armonioasă și limpede. Am scris capitole întregi de mai multe ori până am considerat că verbele „cântă” bine împreună.

Finalul ne dezvăluie o viziune (Vision, ca numele agenției imobiliare) de-a Marinei în legătură cu Ilie și moartea lui. A fost vreo variantă inițială care se termina cu împlinirea iubirii dintre cei doi sau ați văzut-o, de la început, ca fiind imposibilă?

Nu. Povestea domniței… este povestea unei inițieri în lumi nevăzute. In acest sens, iubirea lor e imposibilă, fac parte din lumi și realități diferite, dar se poate spune și că e împlinită, de vreme ce schimbă gândirea și simțirea Marinei.

Credeți că obiectele ne pot restitui amintirile? (întocmai precum casa pe care o caută basarabeanul)

De restituit nu ni le pot restitui, dar sunt ca niște borne pe drumul spre trecut. Uneori, ne agățăm de ele cu o oarecare fascinație și cu speranța că ele ar putea să învie o experiență fericită din trecut. Alteori, obiecte vechi evocă o durere, o suferință, o traumă nevindecată și preferăm să nu le avem prin preajmă.

Mi s-a părut că muzica este extrem de relevantă în carte – pe de o parte, cea a lui Dimitrie Cantemir, pentru o Basarabie idilică, de uns sufletul;de cealaltă parte, muzica trupei Pink Floyd, reprezentativă pentru generația tinerilor revoltați din timpul comunismului. Puteți să alegeți o piesă de la Cantemir, respectiv Pink Floyd, pe care le-am putea asculta în timpul lecturii romanului, rezonând cu acesta?

Există două discuri cu totul remarcabile cu muzica lui Cantemir, pe care eu le ascult adesea : Music in Istanbul and Ottoman Europe around 1700, apărut prin 2004 și, un altul, mult mai cunoscut, al unui dirijor și compozitor catalan, Jordi Savall, pasionat de muzica otomană, intitulat Istanbul. Cât despre Pink Floyd, în roman se face adesea referire la albumul The Wall.

Dacă tot vorbim despre muzică, ce formație sau muzician credeți că definește cel mai bine perioada post-comunistă?

Probabil Nicolae Guță sau Florin Salam.

O curiozitate personală: ați făcut vreodată un cozonac basarabean după modelul prezentat în carte? Pasajele acelea îți cam trezesc simțurile .

De făcut, nu m-am încumetat să fac, dar, de mâncat, am mâncat ! E un fel de panettone uriaș.

Cu ce altă rețetă basarabeană ne-am putea delecta? Dar o ”rețetă” livrescă – autori basarabeni – ne puteți recomanda?

Am avut, într-adevăr, în familie, o ramură basarabeană, în perioada interbelică, dar asta nu înseamnă că sunt pricepută în materie de rețete culinare basarabene sau de literatură basarabeană. În roman, sunt amintite mai multe mâncăruri și aș lăsa cititorii să le descopere singuri. În literatură, Sorana Gurian este primul nume care-mi vine în minte, o scriitoare interbelică născută la Comrat și cu un destin tumultuos, contradictoriu, interesant în tot cazul. Romanul ei „Zilele nu se întorc niciodată” povestește și el despre lumea în care a trăit personajul meu, Ilie Hagiu. Bianca Burta-Cernat a scris despre ea într-o carte minunată care se cheamă „Fotografie de grup cu scriitoare uitate”.

Ați vedea Povestea domniței Marina … ecranizată? Dacă da, ați scrie scenariul și pe cine ați vedea în rolul regizorului?

Povestea domniței Marina… e un roman ecranizabil, într-adevăr, dar nu știu cine l-ar ecraniza ca regizor. Poate vreun regizor basarabean.

Sursă imagine principală