„M-ar bucura gândul ca vreun cititor român să-şi amintească de romanul meu când îmi vizitează oraşul”

Cu o activitate literară intensă – scrie de la opt ani, a publicat volume de proză, poezie, dar şi cărţi pentru copii –, scriitoarea catalană Care Santos este pasionată de istoria Barcelonei, oraş pe care-l iubeşte şi căruia a reuşit să-i configureze o coordonată magică, aproape mitică, mai subtil şi mai poetic decât o face Carlos Ruiz Zafón, scriitorul cu care este adesea comparată.

Un roman de atmosferă, dar şi de acţiune – extinzându-se de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în plină modernitate a secolului XXI –, Habitaciones cerradas (2011), tradus la noi la Editura Humanitas fiction, cu titlul Încăperi ferecate, de Marin Mălaicu-Hondrari, spune, într-un stil postmodern, povestea mai multor generaţii, diferite ca mentalitate şi ca obiceiuri, dar asemănătoare în ceea ce priveşte nevoia de definire în raport cu trecutul.

Pe Care Santos o puteţi întâlni marţi, 18 martie, la Librăria Humanitas Cişmigiu, şi miercuri, 19 martie, la Institutul Cervantes, pentru un dialog cu Mircea Cărtărescu.

(Desplazaos hacia abajo para la entrevista en español.)

Vă raporaţi la Încăperi ferecate ca la romanul dvs. cel mai ambiţios – care au fost provocările cele mai mari în construirea unei acţiuni care se întinde de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XXI-lea, analizând patru generaţii extrem de diferite, cu personaje excentrice şi misterioase?

A fost romanul cel mai ambiţios când l-am scris şi, chiar şi acum, continuă să fie romanul care s-a schimbat total. Nu vorbesc despre ce s-a întâmplat când a fost citit de alţii, ci de ce mi s-a întâmplat mie, scriindu-l: simţeam că mă copleşise, că mizasem totul pe el şi că dădusem ce era mai bun din mine. Cam cum simte un atlet când, dintr-odată, bate un record. Lucrul cel mai dificil – aşa cum se întâmplă mereu când scrii ficţiune – a fost să găsesc vocea care trebuia să spună povestea. Am aruncat o versiune aproape gata pentru că nu-mi plăcea naratorul. Şi dacă nu ar fi fost alţi oameni din jurul meu care să insiste, nici nu aş mai fi făcut altă încercare. Noroc cu ei, că m-au motivat să continuu. Le datorez mult.

Se spune adesea, în comentariile critice, că romanul dvs. aminteşte de literatura lui Carlos Ruiz Zafón. Cum comentaţi astfel de asocieri? Mie mi s-a părut că aduce mai degrabă, ca atmosferă, cu García Márquez şi, ca structură narativă, cu Thomas Mann, din Casa Buddenbrook. De asemenea, mi-a amintit, la nivel de ekphrasis, de literatura lui Tracy Chevalier.

Eu mă consider o fiică a literaturii de secol XIX – pe care am citit-o încă de când eram copil – mai mult decât a contemporanilor. Dar cititorii mei au toată libertatea din lume de a face orice asocieri pe care le consideră potrivite, chiar dacă eu nu sunt de acord cu ele. Cititorii sunt întotdeauna suveranii noştri.

Putem considera Încăperi ferecate drept un roman în care importanţa covârşitoare o are memoria, concluzia fiind că nu ne putem elibera de trecut până când nu găsim toate „scheletele” ascunse acolo?

Desigur, în ceea ce priveşte importanţa memoriei, aşa este. Mai este şi un roman despre puterea de amăgire pe care o are arta. Arta minte firesc, nu putem să ne apropiem de adevăr prin intermediul operelor artistice. De asemenea, este un roman despre imposibilitatea de a ne reclădi identitatea prin filtrul trecutului, pentru că, oricât de mult ne-am dori să fie altfel, trecutul se estompează într-o clipă şi nu mai reuşim să înţelegem aproape nimic despre cei care au fost înaintea noastră.

Construcţia este fragmentară, romanul conţine mai multe registre stilistice, în manieră postmodernă. În plus, pe lângă planul poveştii din trecut, care aduce o puternică notă de mister, planul prezentului vine cu un colaj textual extrem de modern: inserţii din mesaje de pe e-mail, descrieri de tablouri, aşa cum întâlnim la muzee. Au acestea rolul de a conferi o notă în plus de realism?

Am vrut să spun o poveste tipică pentru secolul XIX – o poveste dezvoltată, de tipul marilor naraţiuni –, avându-l în minte pe cititorul de astăzi, obişnuit cu elementul vizual, cu ritmul rapid al televiziunii şi pierzându-şi uşor răbdarea. Cred că este obligaţia scriitorilor nu doar de a ţese o intrigă bună, ci şi de a o spune într-o manieră compatibilă cu contemporanii săi. Noi, oamenii din secolul XXI, citim altfel şi avem un spirit critic mult mai accentuat, ştim multe despre toate lucrurile şi ne place să o arătăm. A fost nevoie să inventez strategii pentru a-mi înzestra romanul cu verosimilitudine şi ritm la un nivel susţinut pe întreaga intrigă. Asta este ceea ce am încercat.

„Ce contează dacă ceva s-ar putea întâmpla, dar cititorul nu te crede când îi povesteşti?”

Ce contează mai mult pentru dvs., ceea ce este verosimil sau ceea ce este posibil?

Mi se par importante ambele, dar când vine vorba despre roman, mai presus de toate este verosimilul. Ce contează dacă ceva s-ar putea întâmpla, dar cititorul nu te crede când îi povesteşti? Dacă cititorul îşi pierde încrederea în povestea pe care o spui, nu merită să mai continui.

Motto-ul romanului este „Timpul, singura temă” (Yasmina Reza). Consideraţi că este unica temă ce merită explorată?

Este singura temă a romanului şi, de asemenea, a vieţii. În viaţă, timpul îţi conferă profunzimea orizonturilor, perspectivă, maturitate, înţelegere… într-un roman, timpul oferă singurele argumente care merită puse în poveste şi care leagă toate lucrurile, atunci când am terminat de povestit.

De ce Barcelona istorică? De unde această pasiune pentru istoria oraşului? Aţi dorit să creaţi o nouă mitologie a Barcelonei?

Pentru că Barcelona e oraşul meu, pe care-l iubesc şi pe care-l ştiu cel mai bine. De aceea, este spaţiul memoriei mele, dar şi locul în care eu, ca scriitoare, pot să mă manifest cu cea mai mare onestitate. Evident, ca în cazul multora, m-am îndrăgostit de Barcelona din lecturi. Şi a devenit un sentiment stabil în timpul plimbărilor de ore întregi, la întâmplare, pe străzile barceloneze. În ceea ce priveşte mitologia… n-aş merge atât de departe. M-ar bucura gândul ca vreun cititor român să-şi amintească de romanul meu când îmi vizitează oraşul.

Încăperi ferecate este şi un roman care vorbeşte despre decăderea unei lumi care credea mai mult în artă, care obişnuia să comunice prin artă, prin pictură etc. Era poate o lume mai simplă, în ceea ce priveşte tehnologia, dar, în acelaşi timp, mai bogată în expresia artistică. Există, în subtext, o oarecare ironie la adresa contemporaneităţii?

Era o lume în care existau mai puţine distracţii, atâta tot. Nu cred că lucrurile s-au schimbat atât de mult şi nici nu-mi plac viziunile apocaliptice. Cred că toate epocile au calităţile şi nereuşitele lor.

Personajul care mi s-a părut cel mai interesant este Amadeo Lax, pictor celebru la începutul secolului XX – este unul dintre personajele ficţionale cele mai credibile şi mai complexe din carte. Aţi avut vreun model pentru a-i contura imaginea?

Am avut mai multe. În primul rând, pictori catalani moderni. Ador acea perioadă a picturii spaniole şi o cunosc destul de bine. Vieţile artiştilor erau extrem de interesante şi romantice. Amadeo Lax este o combinaţie interesantă de fragmente din vieţile acestora.

Dincolo de orice, personajul central rămâne Barcelona. Pentru dvs., care sunt colţurile speciale, magice ale acestui oraş? Cu ce mistere este încărcată Barcelona?

Eu le recomand prietenilor mei să facă o plimbare pe La Rambla şi să se piardă pe străduţele sale lăturalnice, pe partea dreaptă. Aceasta este Barcelona pe care eu o prefer. Barcelona străzilor strâmte şi întunecate. Barcelona barurilor şi a restaurantelor micuţe. Desigur, nu trebuie ratat orezul preparat în restaurantul Les set portes, care este, de asemenea, prezent în cartea mea. Şi, în final, să bea o ciocolată caldă pe strada Petritxol.

***

”Me hace feliz pensar que algún lector rumano recuerde mi novela y sus escenarios en alguna visita a mi ciudad”. Entrevista a Care SANTOS

Considera que Habitaciones cerradas es su novela más ambiciosa – ¿cuales fueron los desafíos más difíciles a la hora de acercarse a un tema que trata de Barcelona desde el fin del siglo XIX hasta los inicios del siglo XXI, analizando cuatro generaciones muy diferentes, con personajes excéntricos, misteriosos, apasionados?

Era mi novela más ambiciosa cuando la escribí y hoy sigue siendo la novela que lo cambió todo. No hablo de lo que ocurrió cuando la leyeron otros, sino de lo que me ocurrió a mí al escribirla: sentí que me había superado, que había apostado fuerte, que había dado el máximo de mí misma. Como un atleta que de pronto bate un récord, algo así. Lo más difícil fue –como siempre que se escribe narrativa- encontrar la voz que debía contar la historia. Tiré una versión casi terminada porque no me gustaba el narrador. Y si no llega a ser por terceras personas no habría vuelto a intentarlo. Menos mal que me animaron a continuar. Les debo mucho.

Muchos críticos afirman que su novela recuerda a las novelas de Carlos Ruiz Zafón. ¿Qué opina al respecto? Personalmente, considero que se acerca más al ambiente econtrado en García Márquez y en la estructura narrativa de Thomas Mann, en Los Buddenbrook. Noto ciertas similitudes con Tracy Chevalier, en el aspecto de ekphrasis.

Yo me considero hija de la literatura del XIX —que he leído desde niña— más que de mis contemporáneos. Pero los lectores son muy libres de encontrar los parecidos que crean oportunos, aunque yo discrepe. Los lectores son siempre soberanos.

¿Podemos afirmar que Habitaciones cerradas es una novela sobre la importancia de la memoria y que no podemos escapar del pasado hasta que no encontremos todos los ”esqueletos” escondidos allí?

Por supuesto. Sobre la importancia de la memoria, sí; sobre el poder de embaucarnos que tiene el arte. El arte miente por naturaleza, no podemos acercarnos a la verdad a través de las obras artísticas. También sobre la imposibilidad de reconstruirnos como sujetos a través del pasado, por mucho que lo deseemos, porque el pasado se esfuma enseguida y nosotros no retenemos casi nada de quienes nos precedieron.

La estructura es muy fragmentada, la novela contiene muchos registros estilísticos, en la manera postmoderna. Además de la narración del pasado, que emplea mucho el elemento de misterio, tenemos, en el plano presente, inserciones de textos de correo electrónico, de descripciones de cuadros, en la manera encontrada en el los museos. ¿Quiso dotar su novela de más realismo?

Quise contar una historia decimonónica —una gran historia— pensando en el lector de hoy, acostumbrado a lo visual, a la rapidez de la televisión y poco paciente. Creo que es obligación de los novelistas no sólo urdir una buena trama sino transmitirla de un modo apropiado a sus contemporáneos. Y la gente del siglo XXI leemos de otro modo y somos mucho más críticos, sabemos mucho de todo, y nos gusta demostrarlo. Hacía falta inventar estrategias para dotar de verosimilitud y ritmo máximos a toda la trama. Eso fue lo que intenté.

”Da lo mismo que algo pueda ocurrir, si el lector no te cree cuando se lo estás contando.”

¿Que importa más para usted, lo que es verosímil o lo que es posible?

A mí me importan ambas cosas pero a las novelas les interesa sobre todo la verosimilitud. Da lo mismo que algo pueda ocurrir, si el lector no te cree cuando se lo estás contando. Si el lector pierde la fe en lo que le dices, no hace falta continuar.

El lema de la novela es ”El tiempo, el único tema” (Yasmina Reza). ¿Para usted, es también el único tema que merece tratado?

Es el único tema de la novela y también de la vida. En la vida, el tiempo te da profundidad de horizontes, perspectiva, madurez, comprensión… en una novela, el tiempo te ofrece los únicos argumentos que merece la pena contar y que tienen que ver con todo cuanto acabo de decir.

¿Por qué Barcelona histórica? ¿Cuando empezó su pasión por el pasado y la historia de esta ciudad? ¿Desea crear una mitología nueva de Barcelona?

Porque Barcelona es mi ciudad, la que amo y la que mejor conozco. Es, por tanto, el territorio de mi memoria pero también de mi honestidad como escritora. Mi enamoramiento empezó leyendo, claro, como tantos otros. Y se afianzó caminando muchas horas a la deriva por las calles barcelonesas. Con respecto a la mitología… no sé si aspirar a tanto. Me hace feliz pensar que algún lector rumano recuerde mi novela y sus escenarios en alguna visita a mi ciudad.

Habitaciones cerradas es también una novela de la decadencia de un mundo que creía más en el arte, que solía comunicar mejor a través del arte, de la pintura. Era un mundo tal vez más sencillo en el aspecto tecnológico, pero, al mismo tiempo, más rico en expresión artística. ¿Podemos inferir un deje de ironía sobre nuestra era?

Era un mundo con menos distracciones, nada más. No creo que las cosas hayan cambiado tanto y no me gustan las visiones apocalípticas. Creo que todas las épocas tienen sus virtudes y sus desgracias.

El personaje que me parece más interesante es Amadeo Lax, un conocido pintor de inicio de siglo XX, en Barcelona – es uno de los personajes ficticios más creíbles y más complicados del libro. ¿Tuvo algún model para este personaje?

Tuve varios. Sobre todo, pintores modernistas catalanes. Adoro ese periodo de la pintura española y lo conozco bastante bien. Las vidas de los artistas eran a menudo interesantes y muy noveleras. Amadeo Lax es una combinación interesada de diversas de ellas.

Después de todo, el personaje central es Barcelona. ¿Para usted, cuáles son los rincones más especiales de esta ciudad, donde puede encontrar un mundo mágico, escondido? ¿Que misterios lleva para usted Barcelona?

Yo recomiendo a mis amigos que den un paseo por La Rambla y se pierdan por las callejas que quedan a su derecha. Esa es la Barcelona que yo prefiero: la de calles estrechas y sombrías. La de los pequeños bares y restaurantes. Por supuesto, no deben dejar de comer un arroz en el restaurante Les set portes, que también es uno de los escenarios de la novela. Y para terminar, tomar un chocolate caliente en la calle Petritxol. Si lo hacen, igual nos encontramos.