Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 164 de ani de la nașterea poetului nostru național, orice ar însemna sintagma asta pentru fiecare dintre noi.Se vorbește acum foarte mult despre Mihai Eminescu, se ridică ode, se fac mărturisiri, se recită poezii sau se aduc critici. Așa că am profitat de ocazia aniversară și am invitat cinci poeți români contemporani să ne spună ce mai înseamnă Eminescu astăzi și ce experiențe personale au avut cu poezia lui. Am primit răspunsuri foarte diferite între ele, dar toate extrem de frumoase și de interesante.

Așadar, la întrebările ”Cum vă raportați la Mihai Eminescu ca poet/-ă și ca cititor/-oare? Ce (mai) înseamnă Eminescu acum?” ne-au răspuns Radu Vancu, Elena Vlădăreanu, Vlad L. Tăușance, Iulian Tănase și Răzvan Țupa. Lectură plăcută și ”La mulți ani!”, Mihai Eminescu.

Radu Vancu

Eminescu este, probabil, poetul român pe care l-am recitit cel mai frecvent. În studenție, cel mai mult îmi plăceau marile lui panorame vizionare, mai ales apocaliptica lui (adică deopotriva revelația și eshatologia), pe care mi-am și făcut licența.

Apoi, pe la 25 de ani, au început să-mi placă mai ales poemele lui perfecte metric dintre 1880 și 1883, implauzibil de cristaline, în care metriza poetică naște din constrângerile prozodice o muzică parcă spontană și, în orice caz, nemaiauzită în limba română până atunci (și nici după aceea, de fapt).

De la 30 și până acum, caut să recitesc mai ales poemele, destul de puține ce-i drept, care anticipează poeticile biografiste, de la Bacovia la douămiiști – începând cu sonetele din 1879, cele cu Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, în care e de fapt tot Bacovia într-o coajă de nucă. Ce mi se pare exemplar la Eminescu, pe lângă biografia lui neverosimil, aproape inuman de pură, e că toate aceste poetici, atât de diferite între ele, sunt trăite la fel de intens și realizate la fel de superlativ; n-a fușerit nimic, a trăit fiecare poetică (și fiecare poem) de parcă de asta depindea viața lui. Și, într-un fel, a și depins. Și, odată cu viața lui, și a noastră. E poetul de care depinde toată poezia română, în fond.

Sursă foto

Elena Vlădăreanu

Mă situez într-un fel de zonă neutră faţă de poezia lui Mihai Eminescu şi aşa a fost dintotdeauna. Mai puţin în perioadele când mă obligam să-mi placă şi, respectiv, să nu-mi placă. Aha, şi mă număr printre excentricii care şti(a)u Luceafărul şi Scrisorile pe dinafară (şi alte câteva zeci de poezii). Şi mă obsedează din grădiniţă versul acesta: „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul”.

Acum, când se mai întâmplă să citesc poezie de Eminescu – rar, nu vă imaginaţi că stau cu volumul lui la căpătâi – sunt deseori surprinsă. Găsesc bucăţi absolut uimitoare, pe care le citesc de mai multe ori pentru că, de exemplu, îmi place cum e tăiat versul, dar şi bucăţi în faţa cărora mă jenez. Nu folosesc întâmplător acest cuvânt: întrucât Eminescu este un fel de datorie civică, cred că vine la pachet şi cu obligaţia de a te jena atunci când eşti în faţa unui text nu prea grozav, de parcă ai fi tu însuţi responsabil de asta, eventual că nu ştii să-l citeşti.

În clasa a V-a, când am scris prima poezie şi am avut proasta inspiraţie să i-o arăt profesoarei de română, mi-a spus că l-am plagiat pe Eminescu. Chiar aşa, că l-am plagiat pe Eminescu, în faţa clasei! Sigur că semăna cu ceva de Eminescu, aşa cum probabil toate primele poezii ale copiilor din România seamănă într-un fel sau altul cu ceva de Eminescu fără a însemna că sunt neapărat copii. În perioada aia însă mâncam Bacovia pe pâine, al cărui fan necondiţionat am rămas până în ziua de astăzi.

Cât priveşte a doua întrebare, m-aş bucura dacă aş putea răspunde ca în Wikipedia: „Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani - d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română”, abia această relaxare ne-ar face bine, atât nouă cât şi lui. Dar nu ştiu cum mai este astăzi. Aştept finalul săptămânii când vine raportul de la grădiniţă să văd ce poezie a învăţat fiică-mea, sunt sigură că va fi ceva acolo. Menţionez că fiică-mea are doi ani şi patru luni. Şi sunt curioasă cum o să se strecoare „poetul naţional” printre greieri, pitici, Mickey Mouse şi Bau-Bau. Dacă nu va fi aşa, înseamnă că suntem pe drumul cel bun.

Credit foto: Adina Buzea

Vlad L. Tăușance

Când aud vorbindu-se despre Eminescu la masă, mă ridic și mă duc să beau o cafea în altă parte. E prea aglomerat și prea mainstream. Prea multă gălăgie ca să se mai audă muzica bună de fundal. Mă raportez la poetul Eminescu cu reverență, dar la brandul Eminescu cu reticență.

Sunt convins că limba și literatura română nu ar arăta la fel fără el, îi respect munca de sinteză și de inovație. Brandul Eminescu mi se pare însă nociv în 2014, a devenit un punct terminus, nu o piatră de hotar, pentru mulți, educați și non-culturali deopotrivă. Literatura română înflorește din ramul acesta, nu se termină aici. Eminescu a fost contemporan cu Whitman și Verlaine, dar a ales un romantism târziu, cu motive filosofice infantile și prost digerate. A fost o revelație pentru o Românie lejer retardată cultural, dar total nesincronizat european, fără nicio scuză istorică plauzibilă. Dincolo de sclipirile evidente.

În ceea ce privește viziunea lui politică și munca lui de gazetar, îl văd ca pe un Gâdea al epocii. Plătit la nivel corporatist de conservatori, a urât sincer atât liberalismul, cât și stânga revoluționară. Textele lui politice îmi repugnă sincer, iar inocența nu mi se pare o scuză acceptabilă pentru ele.

Mi-ar plăcea să reușim să trecem peste trauma asta istorică despre care s-a scris suficient. Copii noștri merită subiecte variate la Bac.

Credit foto: Vlad Petreanu – de aici

Iulian Tănase

Dragă Mihai Eminescu, te rog să accepți scuzele mele!

La examenul oral de Limba și literatura română de la Bacalaureat mi-a picat Mihai Eminescu, Scrisoarea I. Am luat zece. De altfel, Eminescu și Educația fizică mi-au săltat binișor media la Bac. Eminescu mi-a fost, așadar, favorabil, însă nu cred că s-ar fi numărat printre lecturile mele din adolescență dacă nu ar fi fost, prin excelență, Autorul Obligatoriu, neapărat cu majusculă. Comentariile literare, deșănțat encomiastice, pe care a trebuit să le citesc în școală și în care Eminescu era un fel de Cîrmaci al Literaturii Române, Cel Mai Iubit Fiu al Poeziei, Secretar General al Metaforei și Comandant Suprem al Forțelor Ritmate, îmi trezesc și acum senzații neplăcute.

De fapt, scriu aceste rînduri pentru că îl am pe Eminescu pe conștiință. În urmă cu vreo opt ani, am făcut o emisiune la Radio Guerrilla, pe vremea cînd Războiul Sfîrșitului Săptămînii se auzea noaptea, în care am fost cel puțin ireverențios la adresa lui Eminescu. Îmi amintesc că, la un moment dat, a intrat în direct, prin telefon, un domn ceva mai în vîrstă și, pe un ton foarte civilizat, m-a pus la punct. M-a făcut să îmi fie rușine de mine. Chiar dacă ceea ce am spus atunci despre Eminescu erau lucruri provenite din surse cît se poate de onorabile (cu cîțiva înainte, revista Dilema publicase un dosar Eminescu în care niște tineri furioși, ceva mai în vîrstă decît mine, comiseseră un act de lezmajestate la adresa Poetului Nepereche), am regretat acea emisiune. Pur și simplu mi-a părut rău că am făcut-o. Și mi-a părut rău și pentru că mi-am amintit de două întîmplări, aparent banale, dar care pot fi înțelese și ca niște dovezi de dragoste la adresa lui Eminescu.

În 1990, mi-am cumpărat un volum de Mihai Eminescu (Poezii, Editura Junimea, 768 de pagini). Eram în clasa a XI-a la Liceul George Bacovia din Bacău, stăteam în gazdă la niște bătrîni simpatici, într-o casă cu tavan înalt și sobe masive de teracotă, despre care aflasem că, în anii ’50, fusese închisoare. Stăteam în gazdă într-o fostă pușcărie. Bătrînul, un domn înalt, prezentabil, cu părul alb, era un fost nomenclaturist comunist, care își burdușise beciul casei cu zeci, poate sute de volume de Marx, Engels, Feuerbach, Lenin, Stalin, Ceaușescu și așa mai departe. Într-o zi, mi-am dat seama că îmi lipsește din cameră volumul de poezii de Eminescu. Vizavi de camera mea era dormitorul bătrînilor, unde nu se cădea să intru, însă am intrat. Eminescu era acolo, l-am găsit într-o stare jalnică, cu coperta întîi pătată și îndoită. Sătul de Marx și Lenin, bătrînului fost comunist i se făcuse dor să citească și altceva și mi-l șterpelise pe Eminescu. Și nu doar că mi-l luase pe Eminescu din cameră fără să îmi ceară voie, dar îl mai și pătase. (Cam asta făcuseră comuniștii, de fapt, cu Eminescu: îl pătaseră cu tot felul de laude corozive și îi îndoiseră poezia sub povara unor prespapieruri în formă de seceră și cioacan). Am fost foarte supărat pe bătrîn pentru ceea ce îi făcuse lui Eminescu al meu. Eram un adolescent rebel, cu plete lungi, ascultam Metallica și nu suportam să mi se șterpelească volume de poezii din cameră.

A doua întîmplare s-a petrecut în 1995. Mă mutasem deja în București, locuiam într-o garsonieră imensă pe Calea Griviței, peste drum de Academia de Arte, împreună cu un prieten din copilărie. Pe 15 ianuarie, la noi în garsonieră s-au strîns mai multe fete și băieți. O vreme, am băut vin, am ascultat muzică, am vorbit. Apoi mi-am amintit. M-am ridicat din fotoliul fără picioare în care eram scufundat, am luat o carte de Eminescu (aceeași pe care mi-o pătase bătrînul) și am rugat să se facă liniște. M-am așezat în fotoliu și am început să citesc din carte cu voce tare. Am citit o oră, poate două. Intrasem într-un fel de transă. Puțin îmi păsa de eventualele vociferări sau proteste. Eu îmi vedeam de treabă. Citeam. Era ziua lui Eminescu, așa că trebuia să citesc, să le citesc. Din cînd în cînd, o fată se apropia și îmi mai turna vin în pahar. Apoi, cînd nimeni nu mai spera că voi face asta, m-am oprit. În secunda următoare, cîțiva prieteni, care rămăseseră nemișcați pe toată durata lecturii, s-au ridicat și, mînați de necesități fiziologice, s-au năpustit la toaletă.

P.S.: Ce-ți doresc eu ție, dom’ Mihai, bădie / la aniversarea a o sută șaișpatru ani / Viață în vecie, glorii, bucurie / și o pagină de Facebook cu mii de mii de fani.

Credit foto: Alexandra Sandu – de aici

Răzvan Țupa

Ce nu mi s-a spus despre Eminescu și a trebuit să aflu singur

În clasa a III-a, părinții mei m-au lăsat la Bușteni, împreună cu bunicii. Principala activitate pentru mine acolo era să mă plictisesc prin pădure. La un moment dat, știu că m-am culcat cu spatele pe iarbă și mă gândeam la poemul pe care ni-l tot predau la școală: ”Băiet sunt… prin pădure cutreier… poate o trebui să îmi pun mâna sub cap…” mă gândeam. Îmi puneam mâna sub cap… tot nu mă prindeam de ce pentru mine e plictisitor contextul și pentru programa școlară nu.

La diferite vârste am avut mereu alte raportări la Mihai Eminescu. În timpul școlii, până prin ultimul an de liceu, nu mă prea interesa persoana cu numele care nu doar mă chinuia, dar mă și plictisea groaznic la școală. Ca și în cazul lui Ceaușescu, era prea mult nume atașat unor expresii-tip. Cu toate că profesoara de română care preda la clasa mea în gimnaziu era pasionată de literatură și să ne transmită cât mai multe în legătură cu poezia lui Eminescu, eu îmi vedeam de romanele polițiste și de alte cărți ai căror autori nu mă interesau absolut deloc. În timpul liceului relația bazată pe evitare a continuat, dar, pentru că una dintre profesoarele de română din ”Tudor Vladimirescu” era atât de pasionată de Arghezi încât ne-a explicat la un curs de ce i se pare ”mai mare” preferatul ei decât Eminescu, m-am simțit un pic surprins. Abia atunci când am citit niște texte de Lovinescu despre proza lui Eminescu în care discursul despre ”geniu” este înlocuit cu reticențele criticului față de calitățile prozei eminesciene, am simțit și primele guri de aer respirabil în povestea asta.

Așa că prima dată când am citit ceva de Eminescu interesat cât de cât a fost în cazul prozei. Cred că îmi plăcea că se poate discuta și o vreme m-a interesat mai mult decât orice poezie. Cred că în perioada aceea am fost și de vreo două ori la Bellu, chiar la o dată din asta aniversară. Erau niște doamne cu flori. Se spuneau niște poeme. Una dintre ele a spus alteia, care părea organizatoare: ”Am și eu o poezie pe care vreau să o citesc”. I s-a răspuns direct: ”Știu ce scrieți, sunt proaste poeziile dumneavoastră”. Aveam impresia că niciuna dintre cele două doamne aniversare nu avea dreptate, așa că am plecat repede și nu m-am mai întors acolo până acum.

Deja începuse să mă intereseze poezia. Eram la o post-liceală de bibliotecari și profesoara de română de acolo, Mariana Gămulea, era pasionată de poezia lui Nichita Stănescu. Știu că a adus odată la școală un poem despre un revelion cu Eminescu și alți junimiști. Ceva despre tacâmuri și șervețele, pahare și camere vecine. Cum atunci găseam primele exemplare din revista lui Gheorghe Crăciun, ”Interval”, cu traduceri din Pound și Olson. Era acolo un text în care directorul revistei explica cum în perioada facultății, alături de Gh Iova și Ene… ar fi putut să jure că literatura română începe cu ei.

Începeam să înțeleg și de ce mă plictisea atât plimbarea prin pădure din clasa a IV-a. Poetul își amintea cum ”băiet” fiind păduri ”cutreiera”, nu făcea asta chiar în momentul scrierii. Ceea ce puteam, în sfârșit, să avem în comun.

Sursă imagine principală