7 scriitori români și poveștile lor de dragoste preferate din cărți și filme

Ziua Îndrăgostiților este un pretext bun pentru a ”sărbători”, într-un fel sau altul, iubirea. Pe Bookaholic, o celebrăm, cum altfel, cu dragoste și pasiune pentru cărți și scriitori.

”Care sunt poveștile voastre de dragoste preferate?” a fost întrebarea, iar la ea ne-au răspuns fain scriitorii Ana Maria Sandu, Radu Aldulescu, Dora Pavel, Doru Pop, Lavinia Braniște, Bogdan Suceavă și Andra Rotaru. Cărți clasice și cărți moderne, povești de dragoste fericite și, mai ales, neîmplinite, povești scrise de autori celebri sau mai puțin cunoscuți, răspunsuri căutate în memoria lecturilor, dar și a vizionărilor de filme, cu drag puse în pagină pentru noi, cititorii.

Așadar, să ne bucurăm de poveștile de dragoste preferate ale scriitorilor (notându-ne volumele care ne fac poftă de lectură sau de recitiri).

Ana Maria SANDU

Nu m-am mai gîndit de multă vreme la cărți ca la niște mari povești de dragoste. Mi-a intrat în cap, încă de la începuturile carierei mele de cititoare, că nu prea există iubiri fericite. Asta nu m-a scutit, însă, de suferință. Am plîns cu lacrimi de crocodil cînd am citit Pe aripile vîntului și Muntele vrăjit. La Romeo și Julieta nu pot să zic că m-am emoționat peste măsură, mereu i-am simțit pe protagoniștii lui Shakespeare destul de departe de mine. Dar m-au emoționat alți doi îndrăgostiți ai lumii, Tristan și Isolda.

O să pomenesc cîteva cărți citite sau recitite recent, care îmi vorbesc azi mult mai direct și mai nuanțat despre iubire.

În primul rînd, o să-l aleg pe Flaubert, cu Educația sentimentală și Madame Bovary. La o nouă lectură, mi s-au părut cele mai frumoase arheologii sentimentale posibile. O disperare mai mare de a nu pierde capacitatea de a te îndrăgosti ca a Emmei Bovary nu cred că există. Ea nu e o închipuită, pur și simplu e incapabilă să trăiască cu gîndul că cel de lîngă ea o iubește, dar ea e amorțită. Viața ei în afara unei pasiuni cît de mici nu are nici o valoare.

În Educația sentimentală pasiunile și nefericirea merg mînă în mînă. Un bărbat iubește toată viața o femeie, tresare de fiecare dată cînd o vede sau aude vorbindu-se despre ea, dar nu pot fi împreună. Le rămîn privirile, mai senzuale decît orice atingeri. Scena de început, cînd protagoniștii se întîlnesc pe un vapor și ea e însoțită de soț, el o vede, o studiază și îi ridică șalul care aluncă, e una dintre cele mai frumoase din întreaga literatură. “Ochii lor se întîlniră”, nu e nevoie de mai mult.

Zenobia lui Gellu Naum, mi-aduc aminte foarte bine, m-a cucerit și m-a înfiorat cînd am citit-o. Dragostea nepămîntească dintre cei doi protagoniști, lumea mlaștinilor, descompunerea și sublimul amestecate bine în paginile ei au ceva înălțător și înfricoșător. Predestinarea în iubire e un bolovan greu de rostogolit.

Ada sau ardoarea lui Nabokov m-a năucit cînd a apărut. Vreo lună n-am mai fost om. Iubirea dintre adolescenții Van Veen și Ada Veen îți dă orice orizont de așteptare peste cap. Te face un captiv fericit într-o lume flamboaiantă a senzualității și a imaginației.

Și, uite așa, de la Nabokov ajung la Anna Karenina. Nimic nu e întîmplător, căci la începutul Adei sau ardoarea e o trimitere în răspăr la romanul lui Tolstoi. Vă mai amintiți cum începea Anna Karenina: “Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei”?

N-o fi cumva la fel și cu iubirile? Disperarea și dramatismul Annei Karenina țin, fără îndoială, de o altă vîrstă a amorului. Una matură și definitivă. De asta am și ales-o pe ea să fie ultimul personaj care iese din scenă.

Radu ALDULESCU

Întâi de toate, aş vrea să fac o precizare, pe care am mai făcut-o de altfel şi cu ocazia unei alte anchete prilejuită de aceeaşi „sărbătoare”, şi anume că, în ce mă priveşte, aşa-numita Zi a Îndrăgostiţilor – Valentine’s Day, se numără printre acele lucruri foarte rele pe care neamul nostru l-a preluat cu o mult prea mare uşurinţă de prin trufaşul Apus. Iar justificarea îmi pare mai rea decât însăși serbarea: celebrăm iubirea. Păi, vin și eu şi spun, citându-l pe Nichita: „Suntem ceea ce iubim. Respirări.”

Răspund, totuşi, şi anchetei propuse de bookaholic.ro, din iubirea-mi-respirare pentru toţi cititorii de literatură şi semenii mei.

La un moment dat, pe la începutul anilor optzeci, în jurul vîrstei de treizeci de ani, viața mea urma un curs aproape normal, paralel cu scrisul literaturii – toate încercările mele de a scrie și a publica se opreau undeva în jurul vîrstei de optsprezece ani, cînd am scris și am publicat cîte ceva în revista școlii, în revista „Amfiteatru” și într-o antologie de literatură a elevilor. După adolescență, orice fel de ambiție literară s-a stins ca de la sine, mai cu seamă că îmi cîștigam viața în locuri care n-aveau nici o legătură cu literatura și printre oameni care nu citeau literatură și-n general nu citeau. După treizeci de ani totuși, am început să scriu un roman, fără nici o speranță că-l voi putea publica, dar presimțind poate undeva în adîncul în care ne e scris viitorul, că la un an după ce-l voi fi terminat, odată cu revoluția voi putea trage nădejde. Ce mi-a redeșteptat la începutul anilor optzeci cheful de scris, după doisprezece ani de blanc?!

În două numere consecutive ale unei reviste literare am descoperit și citit cu sufletul la gură fascinat-halucinat-posedat o povestire a unui scriitor columbian despre care nu auzisem nimic pînă atunci. Povestirea se numea Urma sîngelui tău pe zăpadă, iar autorul Gabriel Garcia Marquez. După ce am citit povestirea aceea fragmentată la un interval de o săptămînă, mi-am spus, sau îmi place acum să cred că mi-am spus: dacă din cuvinte, din manevrarea lor sau punerea lor în pagină, poate ieși așa ceva, merită să încerc și n-aș ieși în pierdere nici dacă mi-ar ieși ceva doar pe jumătate sau pe sfert din cît i-a ieșit lui Garcia Marquez. Urma sîngelui tău pe zăpadă mi se pare şi acum, ca şi atunci, cea mai frumoasă poveste-povestire de dragoste din întreaga literatură pe care am tot citit-o-recitit-o de-a lungul timpului.

Dora PAVEL

Îmi plac iubirile imposibile: interzise sau reprimate, în orice caz neconsumate (de tipul cuplului Quasimodo – Esmeralda). Iată germeni ai unor asemenea pasiuni splendide în câteva mici capodopere.

The Remains of the Day (Rămăşiţele zilei), romanul lui Kazuo Ishiguro, cu o iubire reprimată, ratată prin proprie voinţă. Majordomul Stevens, omul numărul unu din personalul lordului Darlington, este atât de încrâncenat în construirea exemplară a carierei sale încât îşi refuză orice emoţie/pulsaţie erotică faţă de femeia pe care o iubeşte în taină – domnişoara Kenton, intendentă în aceeaşi casă – şi de care e iubit: „Ştiu precis că a încercat să introducă flori la mine în cameră de cel puţin trei ori de-a lungul anilor, dar poate că fac o confuzie gândindu-mă că acesta a fost motivul care o adusese la mine în seara aceea. În ce mă priveşte [...], nu am fost niciodată genul de majordom care permite oricui să intre şi să iasă pentru fel de fel de fleacuri”.

Del amor y otros demonios (Despre dragoste şi alţi demoni), romanul lui Garçia Márquez, cu o legătură nepermisă, vinovată, între Sierva María, minora de doisprezece ani, contaminată de turbare şi întemniţată pentru a fi exorcizată, şi părintele Cayetano Delaura, de treizeci şi şase, singurul pe care nubila „posedată” îl acceptă în preajmă. Despărţit în mod bestial de adorata sa, tânărul bolnav de patimă este osândit de Sfânta Inchiziţie să presteze ca infirmier la un spital de leproşi. Loc în care el speră să moară, pentru a nu mai îndura chinul unei vieţi neconsolate. Crud dincolo de limite, autorul îi refuză însă protagonistului său pînă şi accesul la moarte: contagiunea cu lepră nu-l va atinge.

Graffiti, povestirea lui Julio Cortázar, cu o iubire incipientă (la Cortázar cam toate legăturile rămân la stadiul tatonării sau al adoraţiei). Într-un oraş în care graffiti-urile de orice tip sunt interzise, în plină epocă a atentatelor politice şi a „patrulelor urbane”, un love-story se poate naşte dintr-un desen-replică, schiţat clandestin pe ziduri de o femeie, lângă cel al unui bărbat. Fără ca protagoniştii s-ajungă să se cunoască vreodată, jocul schimburilor de mesaje va continua cât timp nu sunt descoperiţi (femeia va plăti totuşi cu libertatea), cu efecte fiziologice directe, în cazul bărbatului: „Abia ai scăpat în seara aceea de doi poliţişti, acasă [...] ţi-ai imaginat-o brunetă şi tăcută, i-ai ales buze şi sâni şi ai iubit-o un pic”.

La señorita Cora (Domnişoara Cora), celebra povestire a aceluiaşi Cortázar, cu o pasiune uluitoare, galopantă, dramatică. Un adolescent de cincisprezece ani, Pablo, se află în spital pentru o banală operaţie de apendicită. Din ce în ce mai febril şi mai palid, cu un diagnostic-surpriză care-l va duce rapid în moarte, el trăieşte fascinaţia vieţii lui pentru tânăra asistentă Cora, care-l îngrijeşte. Copilul aflat la prima dragoste ajunge la adoraţie, trecând prin toate trăirile posibile: de la umilinţa de-a fi dezgolit tocmai de femeia pentru care a făcut o pasiune, la ura stârnită de pretenţia aceleiaşi de a i se adresa doar cu „domnişoara Cora”, dar şi la vise şi excitaţii nemaitrăite, sub parfumul ei ameţitor, „de migdale”. Nu mai puţin bulversată este şi tânăra asistentă, care-şi recunoaşte sentimentele prea târziu, când băiatul e pe moarte. Monologurile lor ultime sunt sfâşietoare, sub stiloul acestui domn, enervant de bun, Cortázar: „M-a acoperit, mângâindu-mă pe faţă. Am închis ochii şi aş fi vrut să fiu mort, mort, şi ea, cu mâna, să-mi mângâie uşor faţa, plângând”. // „«Spune-mi Cora», i-am zis. «Ştiu că nu ne-am înţeles la început, de-acum vom fi însă prieteni buni, Pablo». [...] Continua să mă privească. «Domnişoara Cora», spuse apoi, închizând ochii. «Nu, Pablo, nu», l-am rugat, sărutându-l pe obraz, foarte aproape de gură. «Am să fiu Cora pentru tine, numai pentru tine». [...] «Pablito», i-am spus. «Te rog, Pablito. Te implor, iubitule». M-am întors la pat, m-am aplecat să-l sărut; mirosea a frig”.

Doru POP

În copilărie și prima adolescență m-au fascinat două povești de iubire. Prima a fost cea între Milady de Winter și Athos. Nu am înțeles mult timp cum generosul conte de la Fère a fost capabil să-și ucidă femeia iubită. Am visat mult timp tăierea capului acestei femei fermecătoare, mi-aș fi dorit să fi fost acolo, să o salvez, să îl convig pe Athos că greșește. A doua a fost iubirea ciudat-platonică dintre Adnana și întreg echipajul de pe goeleta Speranța. Desigur, după ce am văzut filmul m-a enervat simultan pe Mircea Mureșan că a distribuit-o pe Julieta Szönyi în rolul fetei eliberate din ghearele piraților (ca și pe Radu Tudoran pentru că a acceptat ca totul să se încheie cu nunta dintre acest personaj feminin ambiguu și căpitanul Lupan).

Noroc că am descoperit-o pe Șeherezada și relația ei ciudată cu regele Șahriar, ceea ce mi-a readus o vreme bucuria iubirilor imposibile, ambigue și imperfecte – cu toate delicatesurile atașate dintr-o carte încărcată de erotism oriental. Instrumentele de seducție ale Șeherezadei mi se păreau, și mi se par de fiecare dată, incredibile. Cineva, ca să te cucerească și să te amăgească, îți îndrugă povești, îți spune verzi și uscate. Iar tu le crezi și îți plac, te complaci în această mințire (ca amăgire) continuă. Iar din pânza ca de paianjen a acestor 1,001 de nopțiâse formează o captivantă și copleșitoare viață în doi, aflată mereu în pragul morții.

Când am început să mă maturizez am fost cucerit de drama Annei Karenina și iubirea ei pentru contele Vronsky. Această iubire imposibilă și tragică, bazată pe contradicții și ambiguități mi-a rămas în suflet până de curând, când Keira Kneightley a stricat vraja și mi-a spart în bucăți imaginea Annei. Din fericire am rămas cu o altă poveste de iubire rusească, la care Hollywood-ul nu a ajuns. Asta pentru că în paralel cu romanul bătrânului Tolstoi, am fost atras de povestea din Calvarul lui Alexei Tolstoi (și pentru că filmul rusesc rula cu diafana Irina Alferova în rol principal). Am urmărit iubirile celor două surori, Dașa și Katia, care m-au purtat prin istoria Rusiei comuniste. Amestecul dintre istorie, tragedie personală și iubire într-o perioadă a monstruozității m-a sedus. De aceea, când am ajuns la textul lui Pasternak nu am mai putut să rezonez la Doctorul Jivago la fel de mult. Eu am avut de pierdut.

Nici am mai recuperat acest handicat până nu am citit poveștile contorsionate de dragoste din Sophie’s Choice (Alegerea Sofiei). Sofia și Nathan, personajele lui Styron, m-au atras în capcana amorului lor tragic într-o asemenea măsură încât, în anii 80, atunci când am primit clandestin cartea în limba engleză, nu am mai fost în stare să ies dintr-un coșmar recurent (de care m-am vindecat după ce am văzut-o pe Meryl Streep într-un rol de neuitat).

Din literatura noastră doar la La Patul lui Procust m-am oprit pentru o vreme. Nu mai citisem niciodată în proza noastră un asemenea text. Și nici nu am mai citit altul la fel. Nu avem nicio altă iubire ca aceea dintre Doamna T. și Fred. Deși am mai scris despre Doamna T. pentru un alt chestionar, trebuie să mă repet. Nicio altă femeie din literatura noastră nu se ridică la marginea inteligenței și seducției acesteia.

Dar, dintre toate, trebuie să recunosc că povestea mea preferată de dragoste rămâne istorioara lui Filemon și Baucis. Am citit-o prima oară în Legendele Olimpului (varianta lui Mitru) și mai visez uneori la grădina cu pomi și flori în care să îmbătrânesc alături de femeia vieții mele. Am recitit-o mai târziu în Metamorfozele lui Ovidiu, unde am găsit savoarea detaliilor casnice și private. Este o fantezie pe care încă o aștept să se concretizeze. Pentru că și bărbații au sentimente, nu-i așa?!

Lavinia BRANIȘTE

Sunt un consumator de poveşti de dragoste, deşi nu cred în dragoste. Adică nu în dragostea de cuplu, aşa cum este ambalată şi servită astăzi în producţii de tot felul. Cred în ataşament şi afecţiune, în respect şi generozitate, în toate lucrurile astea cărora împreună li se spune iubire şi pe care le creează între ei cu strădanie îndelungată membrii unei familii sau prietenii care şi-au găsit suficiente lucruri în comun cât să-i ţină la cursă lungă. Dar dragostea de 14 februarie mi se pare cea mai abjectă formă de dragoste. Musteşte de impostură.

Cu toate astea, consum poveşti care s-ar putea numi „de dragoste”. Filme, cărţi, muzică, inclusiv poveşti împărtăşite pe viu de cunoscuţi de-ai mei. Le consum şi pe-alea. Dar prin conţinut sunt toate aproape de mine cum e şi conţinutul unui SF. Şi pentru mine e totul atât de deviat şi de inadecvat cum e un SF despre anul 2000 scris acum un secol.

Îmi spunea cineva mai demult că dragostea e ceva rar şi preţios, care li se întâmplă doar câtorva privilegiaţi. Acum nu mai cred nici măcar asta. Dar nu e atât de grav, fiindcă e totuşi ceva în mine care bălteşte în convingerea că măcar de ataşement şi afecţiue, respect şi generozitate sunt capabilă. Iar de citit, citesc orice atâta vreme cât e bine scris.

Bănuiesc că aşteptaţi titluri de cărţi. Nu-mi dau seama, nu-mi vin acum în minte. Sunt peste tot, cu zecile de mii. Dar ca să pun degetul şi să zic: aceasta e o poveste bună de iubire, ar trebui ca mai întâi să înţeleg ce e iubirea.

Bogdan SUCEAVĂ

Pentru mine, cea mai frumoasă poveste de dragoste rămâne cea din „Dragostea în vremea holerei“, de Gabriel García Márquez; mi s-a părut că filmul nu se ridică la înălțimea cărții, deși urmează îndeaproape versiunea scrisă. Nu la fel de izbutit mi s-a părut romanul „Despre dragoste și alți demoni“, al lui García Márquez, dar tema unui cuplu în care ea este foarte tânără poate genera o poveste de dragoste pasonantă: „Lolita“, de Vladimir Nabokov. Îmi face plăcere să mă gândesc la „Casa Verde“ a lui Mario Vargas Llosa ca la o poveste de dragoste, deși are loc într-un decor a cărui complexitate e pe măsura realităților sociale ale Americii de Sud, iar decorul acesta acoperă povestea de dragoste. Primul roman de dragoste pe care l-am citit și care la vremea respectivă mi-a trezit o adevărată pasiune literară a fost „Pe aripile vântului“, de Margaret Mitchell; ce vârstă aveam oare atunci? Poate 14 sau 15 ani: nu știam nimic despre dragoste. Am citit cele trei volume ca pe un roman istoric, dar am revenit la el și l-am privit altfel… Că dragostea poate inspira o adevărată schimbare a identității e probabil ideea cea mai interesantă din „Marele Gatsby“, a lui F. Scott Fitzgerald; nu plănuiesc să văd filmul, dar am citit cartea de trei ori, cred că e un text care-și dezvăluie subtilitatea atunci când e citit în original. Superb e explorată tema dragostei în „Talking It Over“ și „Love Etc.“ de Julian Barnes (e unul dintre autorii mei favoriți). Mi-a plăcut foarte mult în urmă cu mai bine de un deceniu „Como agua para chocolate“, de Laura Esquivel.

Din literatura română, îmi place romantismul deloc desuet din „Orașul cu salcâmi“ și „Accidentul“, ambele de Mihail Sebastian. Pasionantă e și istoria de dragoste din „Săptămâna nebunilor“ a lui Eugen Barbu, probabil cel mai reușit roman atribuit acestui autor.

Lumea estului european poate fi un cadru binecuvântat pentru istorii de dragoste, așa cum ne dovedește „Insuportabila ușurătate a ființei“, de Milan Kundera. Acesta a fost un roman pe care l-am devorat la vremea respectivă. Poveste de dragoste într-un roman polițist regăsim în recentul volum „Țărmuri stranii“ (în original: „Furðustrandir“), de Arnaldur Indriðason; greu se poate scrie mai bine roman polițist, și asta tocmai pentru că tema dragostei e abordată cu sensibilitate și inteligență.

Andra ROTARU

În timpul copilăriei era acel minunat „Almanah Cinema”, pe care-l adoram: doar acolo îi puteam vedea pe Ingrid Bergman, Vivien Leigh, Marlon Brando, Rudolph Valentino, Marlene Dietrich, Rita Hayworth, Grace Kelly, Romy Schneider, Burt Lancaster, Claudia Cardinale, Henry Fonda, Giuliano Gemma, Alain Delon ş.a.m.d. Caietele de muzică de la şcoală deveneau albumele mele cu poveşti hollywoodiene. Decupam din album pozele actorilor şi le grupam după cum îmi doream: Grace Kelly era iubita lui Alain Delon, Rita Hayworth era iubita lui Marlon Brando…

Îmi aduc aminte primele filme pe care le-am văzut împreună cu familia: Călăuza, Anna Karenina, Ana y los lobos, Superman, O floare şi doi grădinari…De fiecare data eram supărată că nu apucam să citesc subtitrarea, cred că aveam până în 6 ani, iar tata, după ce vizionam filmele, mă ruga să i le povestesc, să-i spun ce am înţeles. De atunci mi se trage teama de a povesti ceea ce cred că am văzut sau înţeles: pentru că în acele vremuri nu înţelegeam mare lucru, iar din filme şi actori reţineam cumva detalii: detalii despre genunchi, despre podele, despre plumb şi cratere, despre balerini. Însă rămâneam cu o senzaţie minunată, aceea când se stingea lumina şi toţi oamenii trebuiau să se uite la un singur ecran. Mi se părea impudic să urmăreşti vieţile şi manifestările de tandreţe sau ură în văzul tuturor. Eram intrigată şi uimită sau fascinată şi curioasă.

Însă, actorul meu preferat din acele vremuri ale copilăriei a fost Burt Lancaster – când suntem mici, ne place ceva şi gata! Nu-ţi pui probleme de genul: unde e? pe ce continent? va mai juca în vreun film? va auzi vreodată de mine? Sau faptul că ne despărţeau 67 de ani şi alte câteva obstacole.
Iar după mult timp de la această primă preferinţă (dovedită nestatornică), mi-am dat seama că există un corespondent al lui Burt Lancaster la noi în ţară: Nicolae Manolescu. Nu mi-am dat seama ce au în comun, iar intuiţia odată ieşită la iveală, nici nu are cum să se autoexplice.
Şi, de altfel, cred că oricine şi-ar fi dorit să joace împreună cu Alain Delon şi Claudia Cardinale, fie el actor, fie el critic literar. Ghepardul acela al lui Visconti a fost unul dintre filmele mele preferate, apoi cartea lui Lampedusa.

Deci, ce atâtea poveşti reale, când poveştile din filme sunt atât de minunate, mai ales când se întâmplă la vârste la care nu e menit să înţelegi că aia e dragoste, ăla e dispreţ, ăla e un cascador, ăla e regizorul care joacă în propriul film.

Sursă imagine principală