Andreea RĂSUCEANU: “Cum arată celălalt Bucureşti al lui Mircea Eliade?”

Dacă la prima sa carte, Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009), Andreea Răsuceanu pornea de la semnificaţia Mântulesei în opera lui Eliade şi ajungea la o analiză a istoriei ctitoriilor şi a mahalalei din secolul al XIX-lea, mergând într-o dublă direcţie – documentară şi bazată pe ficţionalul din prozele eliadeşti –, în cea de-a doua sa carte, Bucureştiul lui Mircea Eliade (Humanitas, 2013), autoarea îşi extinde studiul mai ales asupra romanelor realist-psihologice ale lui Eliade, introducând noţiuni destul de puţin dezvoltate la noi şi care ţin de domeniul geocriticii. Am stat de vorbă cu Andreea despre această nouă abordare, despre Bucureştiul mitic vs. Bucureştiul mundan, despre locurile ei speciale din oraş, dar şi despre ce înseamnă „adevărata istorie” şi „geografia reală”.

Mircea Eliade este în continuare un personaj controversat în spaţiul cultural românesc. Cum te raportezi tu la el şi la literatura lui acum că ai ajuns, iată, la a doua ta carte despre el?

Există două tipuri de atitudine când vine vorba despre Eliade: sunt cei care vorbesc despre literatura lui situând-o în plan secund, privindu-l mai degrabă ca pe un istoric al religiilor sau, mai bine zis, ca pe un filozof al religiilor, şi negînd valoarea acestei părţi ale operei lui. Sunt, apoi, cei care-şi dau seama că mai ales partea de proză fantastică e încă un teren ce poate fi exploatat, un teren fertil pentru teoria şi critica literară. Mărturie stau şi studiile recente, de pildă cele ale lui Paul Cernat, Ilina Gregori, care se opresc asupra literaturii lui Eliade. Ce am vrut eu a fost să mai elimin puţin din prejudecata referitoare în primul rând la romanele lui aşa-zis generaţioniste, realist-psihologice, Întoarcerea din Rai, Huliganii şi Viaţă nouă, romanul rămas neterminat, şi să arăt că acestea se pretează la o abordare care să implice instrumentele teoriei literare şi că poţi să te apropii de ele privindu-le mai puţin ca pe o oglindă a istoriei interbelice şi mai degrabă ca literatură propriu-zisă. Şi spun asta pentru că în acea perioadă Eliade era la curent cu ce se întâmpla în literatură, era pasionat de Aldous Huxley, de pildă, sau de Dos Passos (există în cartea mea un capitol în care încerc o paralelă cu Manhattan Transfer), era la curent cu ultimele tehnici narative etc. E foarte multă literatură acolo care încă se poate interpreta, discuta.

La fel de fertil mi se pare şi subiectul Bucureştiului, aşadar ai unit în cartea ta două teme cu mult potenţial: Bucureştiul şi Mircea Eliade. Cum le-ai abordat astfel încât să fie atractive pentru cititorul de astăzi?

Cred că în prinul rând sunt atractive prin ele însele, studiile asupra Bucureştiului sunt inepuizabile, iar Eliade, la rândul său, încă interesează. Cartea mea a pornit de la întrebarea „Cum arată celălalt Bucureşti al lui Mircea Eliade”, adică Bucureştiul anilor ’30, din aceste romane realist psihologice, care nu este atins de fiorul acela magic pe care toată lumea îl asociază sintagmei „Bucureștiul mitic” al lui Eliade. Aşa cum a observat critica şi în perioada interbelică, se vorbeşte foarte puţin, de fapt, despre fundalul politic al anilor ’30 în aceste romane, ele nu sunt pur şi simplu reluarea unor idei pe care Eliade le vehiculează în eseistica lui din anii ’30. Bucureştiul ocupă un loc privilegiat în aceste romane, e aproape un personaj. Am înţeles că sunt mai multe etape de percepere a oraşului în opera lui Eliade. Aici, în anii ’30, este în primul rând vorba despre zona boemă a Căii Victoriei, cu cafeneaua Corso, Barul Automat, Capşa, punctul zero, cum i-am spus în carte, al lumii mondene, boeme, din Bucureştiul interbelic. Mi se pare că aici Bucureştiul e unul în care aceste coordonate ale unei geografii obiective sunt imporante, mult mai mult decât în Bucureştiul mitic din Pe strada Mântuleasa, în timp ce în La ţigănci nu contează chiar deloc, pentru că intrăm pe domeniul simbolicului.

Bucureştiul din Întoarcerea din Rai şi din Huliganii nu e înconjurat de nici un fel de magie, nu are nimic echivoc, straniu, sunt pur şi simplu anumite toposuri existente pe harta reală a Bucureștiului interbelic și care au o anumită relevanţă pentru personaje. Acestea se află de-a lungul traseelor pe care personajele le parcurg, şi mă gândesc la cel al lui Pavel Anicet, pe care l-am şi analizat într-un capitol al cărţii şi care porneşte de undeva din zona Amzei, de pe strada Christian Tell (unde locuieşte una dintre iubitele sale, pe care o cheamă chiar Una), traversând toată Calea Victoriei până spre periferie, undeva pe strada Salcâmilor, pe lângă Foişorul de Foc, unde locuieşte cealaltă iubită a sa, Ghighi. Dacă prima stradă o asociază cu un fel de trăire spiritualizată, intelectualizată, raţională, în zona de periferie vorbim despre un alt tip de iubire, carnală, instinctuală, despre o experienţă erotică distructivă, care îl secătuiește de energie creatoare. Bucureştiul pe care-l parcurge Pavel Anicet devine important pentru tipul lui de trăire şi fiecare dintre locurile pe lângă care trece – Teatrul Naţional, care-i aminteşte de o idilă din tinereţe, cafeneaua Corso, Cercul Militar – este important pentru că îi provoacă un proces de anamneză, care spune ceva şi despre trecutul lui, şi despre momentul în care se află.

Mi s-a părut foarte interesantă o constatare pe care ai făcut-o legată de un pasaj în care Pavel Anicet se plimbă şi trece pe lângă nişte clădiri, printre care şi Opera, pe care nu avea cum s-o vadă. Este, de fapt, o rescriere a spaţiului, care devine peisaj, iar, aşa cum accentuezi tu în carte, un spaţiu nu se poate transforma în peisaj decât prin dezrădăcinare (conform lui Lyotard). Când devine la Eliade spaţiul peisaj, şi nu loc?

E adevărat, m-am întrebat cum putea vedea Pavel Anicet, care se afla undeva în dreptul Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei, între acesta şi Teatrul „Maria Ventura” (Odeonul de astăzi), Opera. M-am întrebat acest lucru pentru că, până în acest punct, toate locurile erau delimitate cu foarte mare precizie. Am făcut o cercetare în arhive să văd unde se afla Opera în acea perioada, deoarece clădirea actuală datează din 1958, iar în acea perioadă Opera se muta pur şi simplu dintr-un loc într-altul. Am aflat că atunci era în Piaţa Walter Mărăcineanu, în jos, spre Cişmigiu, iar personajul nu avea cum s-o vadă. Cred că a fost pur şi simplu un moment de rememorare – Pavel Anicet e pasionat de muzica clasică, şi cred că pur şi simplu personajul îşi imaginează, îşi reaminteşte că acolo, undeva în spatele Teatrului Naţional, trebuie să se afle clădirea Operei Române.

Noţiunea de peisaj urban este în continuare controversată, pentru că peisajul presupune perspectivă – a necunoscutului, a nemărginirii, practic o eliberare a privirii de orice fel de constrângeri, care nu poate avea loc într-un perimetru atât de împânzit de clădiri, cum este cel al oraşului. Odată cu invazia modernității, linia orizontului dispare sau, dimpotrivă, se apropie prea tare, de unde senzația de sufocare pe care o trăiesc personajele din romanul modern. Peisajul urban e fracturat, limitat, angoasant. Despre peisaj vorbim atunci când ne aflăm mai degrabă în preajma periferiei, a liniilor de graniţă, care despart spaţiul urban de cel neurban (există în carte câteva capitole dedicate peisajului din Șarpele sau Domnișoara Christina). În Nuntă în cer, romanul în care Eliade se îndrăgosteşte de Bucureşti, după cum observă şi Paul Cernat foarte bine, personajele încep să facă plimbări, călătorii din interiorul oraşului către marginile lui, bariera de la fabricile Lemaître, de unde privesc câmpia nesfârşită şi au sentimentul acela şi neliniștitor, şi stimulativ al nemărginirii, al necunoscutului.

„Adevărata istorie este cea care corespunde unor coordonate mitice şi simbolice”

Vorbeşti, la un moment dat, despre obsesia adevăratei geografii. Cum vezi raportul dintre această geografie „adevărată” şi ce mitică?

Pentru Mircea Eliade, geografia mitică este adevărata geografie. Din punctul lui de vedere, şi chiar o spune în Jurnal, nu Bucureştiul pe care l-a traversat pentru ultima oară în 1942, înainte să plece din ţară, era cel adevărat, ci acela mitic, din Pe strada Mântuleasa. Adevărata istorie este cea care corespunde unor coordonate mitice şi simbolice, mai degrabă decât unor coordonate obiective. De aceea am fost foarte atentă când am mers pe graniţa asta subţire dintre ficţiune şi realitate, să văd unde era relevant şi unde nu faptul că spaţiul ficţional se regăsea în coordonatele unei geografii obiective, reale, a interbelicului. De pildă, în La ţigănci, geografia e pur şi simplu una fictivă, simbolică. Avem o stradă a Preoteselor, care evident că n-a existat niciodată într-un nomenclator al străzilor bucureştene, un tramvai care poate fi foarte bine tramvaiul 14 despre care vorbesc în carte, dar lucrul acesta nu ar avea nici o semnificaţie, pentru că sensul tramvaiului este acela de vehicul psihopomp, funerar, care-l conduce pe profesorul Gavrilescu în moarte.

Referitor la Huliganii, spuneai că înainte să li se întâmple ceva semnificativ, personajele se rătăcesc sau au o experienţă semnificativă în spaţiul prin care trec. Ai observat acest tipar şi în alte scrieri ale sale?

Eliade foloseşte de multe ori tehnica narativă a amânării. De pildă, în Pe strada Mântuleasa, personajele se plimbă foarte mult, locurile nu sunt niciodată întâmplătoare, Fărâmă spune la un moment dat că locul lui preferat de plimbare este zona Mântuleasa-Popa Soare-Pache Protopopescu. În general, înainte de a se produce un eveniment important în naraţiune, există un astfel de parcurs, în care personajele fac o plimbare. Nu e deloc lipsit de semnificaţie, am demonstrat acest fapt şi în Nuntă în cer, unde spuneam că personajele vor să se sustragă acestei experienţe chinuitoare, la care te predispune starea de îndrăgostit, şi mă refer aici la Mavrodin, personajul masculin central, şi aleg să facă o plimbare pe marile bulevarde ale oraşului, pentru că acestea se conjugă pentru el cu experienţe care ţin de raţional, de marele proiect intelectual la care lucrează el. Pe de altă parte, când se abandonează stării de beatitudine pe care o presupune starea de îndrăgostit, el și Leana fac plimbări pe străduţe lăturalnice, periferice, labirintice, cu aerul acela de Belle Epoque pe care-l caută cu obstinație, asociind această experienţă cu abandonul de sine, cu trăirea senzuală.

Vorbeşti în carte despre un Bucureşti al lui Eliade care poate fi şi topic, şi heterotopic. Care dintre aceste aspecte este mai relevant pentru ceea Bucureştiul autentic?

Importante sunt ambele imagini şi modul în care fluctuează ele, pentru că avem mereu o pendulare a personajelor între un spaţiu familiar, liniştitor, normat de un anume cod de reguli după care e organizată viaţa orașului – modul în care sunt organizate străzile, semnalele luminoase etc. –, şi, pe de altă parte, un spaţiu ambiguu, echivoc, care cumva le induce personajelor o stare de angoasă. La un moment dat, în Nuntă în cer, se spune despre Leana că era o străină şi, mai mult, că provenea dintr-un oraş de graniţă, deci un spaţiu heterotopic, straniu, despre care lumea boemă a Bucureştiului nu ştie prea multe. De aceea prezenţa ei are mereu ceva neliniştitor, pentru că nimeni nu ştie care este istoria ei, iar atunci când pleacă, prietenii lui Mavrodin îi spun că a dispărut aşa cum a apărut, cumva din neant. Evident că spaţiul heterotopic este cel care fascinează de fapt, dar important este să urmăreşti cum se suprapun aceste două tipuri de spaţii şi cum comunică.

În aproape toate scrierile lui Eliade, Bucureştiul apare atât sub aspectul său patriarhal, liniştit, cât şi sub cel modern, haotic, fragmentar. Tu cum îl vezi?

Din punctul meu de vedere, în anumite romane, cele realiste în special, oraşul e unul modern, diseminat, care nu-şi câştigă o coerenţă anume şi din care răsar nişte insule de melancolie şi tăcere, cum le numește Eliade, e un spaţiu heterogen. E un oraş al vitezei, al haosului, lipsit de armonie. Tumultul sufletesc permanent al personajelor se regăseşte în tipul acesta de spaţiu, pulverizarea topografică e un reflex al haosului sufletesc, emoțional. Bucureştiul devine magic, liniştit abia în prozele fantastice, unde apar tot felul de zone de refugiu, unde personajele se plimbă, rataţi sau oameni simpli, care, la un moment dat, dau peste o fisură, o poartă de trecere, de acces către dimensiunea sacră a lumii.

Care au fost cele mai neaşteptate descoperiri pe care le-ai făcut lucrând la carte?

În primul rând, nu m-am aşteptat să găsesc un material atât de bogat atunci când am început proiectul, am crezut că o să scriu doar despre Bucureştiul mitic, dar apoi mi-am dat seama că există o zonă mai puţin exploatată de critică, aceea a romanelor realiste. Când am reuşit să configurez puţin imaginea acestui Bucureşti, habar nu aveam că o să găsesc un material atât de bogat. Nu îmi atrăseseră niciodată atenţia sintagme precum geografie spirituală (sau, cu o sintagmă a lui Julien Graq, o geografie trăită): în Întoarcerea din rai se spune despre Pavel Anicet că îşi configurase o geografie spirituală; apoi, Bucureştiul e aproape un personaj, se spune că oraşul respiră, fiecare zonă are un miros particular, ca într-un fel de geografie olfactivă. La un moment dat, m-am îndepărtat de Bucureşti şi am mers şi înspre zonele limitrofe şi mi se pare că toate fac parte din Bucureşti, după cum cred că atunci când spui Bucureştiul lui Eliade nu te referi doar la oraş, e un fel de Yoknapatawpha faulkneriană.

„Fiecare dintre noi are insulele lui de melancolie şi tăcere”

Analizezi în cartea ta un concept destul de puţin abordat la noi, cel de geocritică. Ce perspectivă crezi că deschide această nouă direcţie asupra scrierilor lui Eliade?

Sunt mai multe moduri de a defini acest concept. El a fost lansat de Bertrand Westphal, care propunea prin geocritică o metodă comparatistă prin care să vorbeşti despre un anumit topos în opera unor autori diferiți, de pildă, Parisul lui Balzac şi al lui Hugo. Tipul acesta de analiză evident că implică elemente de geografie, istorie, antropologie culturală etc. Pe de altă parte, Michel Collot vorbeşte despre geocritică ca despre studiul spaţiului în literatură. Cred că în momentul acesta se pot face multe lucruri pornind de la acest tip de analiză a spaţiului, ar fi de exemplu foarte interesant să se facă o istorie a imaginii Bucureştiului în întreaga literatură română sau pe o anumită perioadă de timp, sau în operele unor autori contemporani – pe măsură ce privești lucrurile din această perspectivă ele devin dintr-odată foarte interesante, dar nu-ţi dai seama de asta înainte de a-ţi pune ochelarii potriviţi pentru o asemenea analiză. Eu nu mi-am dat seama cât de importante sunt locurile prin care trec personajele lui Eliade până nu i-am recitit romanele din această perspectivă şi aici m-a ajutat foarte mult cartea lui Franco Moretti, An Atlas of European Literature, pentru că mi-a revelat importanţa de a te apropia altfel de textul literar.

Ce ai spune unui cititor care consideră că despre Eliade s-a spus destul? Cum ai convinge un cititor mefient de prospeţimea scrierilor lui Eliade?

Eu cred că nici un autor nu e prăfuit, nici un fel de literatură nu poate epuizată de sensuri, nu există o hermeneutică completă a unei opere literare. Întotdeauna mai poţi spune ceva nou şi e foarte important să te întorci mereu cu o altă deschidere. Important e să găseşti metoda potrivită, şi de aici am început eu, de la a-mi adecva metoda la obiectul de studiu. Cât despre opera lui Eliade, este cât se poate de actuală, atâta vreme cât atât de mulţi tineri o citesc – de altfel, e un gen de scriitură potrivită pentru această vârstă, a adolescenței și tinereții, pentru că inspiră un anume entuziasm, o poftă de a trăi şi de a trece prin tot felul de experienţe.

Te-a făcut Eliade să descoperi un Bucureşti mitic? Ai anumite zone care ies din geografia „reală”?

Da, evident că există nişte insule, aşa cum spunea Eliade, şi cred că fiecare dintre noi are insulele lui de melancolie şi tăcere. Eu am descoperit lucrul acesta în adolescenţă, când se trăieşte genul acesta de experienţă. Sunt, de exemplu, foarte legată de zona Banu Manta-Filantropia, de zona Balta Albă etc., dar recunosc că cel mai mult îmi place să mă plimb pe străduţele din zona Mântulesei şi mai sunt câteva câteva în spatele Căii Victoriei – strada Frumoasă, strada Sevastopol, mirosurile, aerul, trecătorii, toate parcă vin din altă parte, dintr-un alt București - e o experienţă care merită încercată.

Cartea poate fi comandată din librăria online Cărturești. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere în librăria online Cărturești.