Interviu cu ilustratoarea Cristiana Radu

Cristiana Radu este printre cele mai talentate ilustratoare carte din România. A lucrat cu Adina Rosetti, la ultima carte ilustrată, Domnișoara Poimîine și joaca de-a timpul, cu Grete Tartler (Gulii vertzi în țara pisicilor) sau cu Iulia Iordan (Călătorie printre ierburi și lumină). Are un blog plin de culoare și niște opinii despre cum influențează ilustrația cărților imaginația copiilor care or să vă dea de gândit!

Ai ilustrat, de curând, o carte pentru copii provocatoare prin subiectul ei, timpul, ceva destul de complicat de explicat copiilor. Cum ai rezonat cu povestea și ce te-a motivat să-ți dorești să repovestești, practic, în imagini, cartea scrisă de Adina Rosetti?

Cristiana Radu: Povestea începe pe vremea când, acum câțiva ani, lucram în aceeași redacție cu Adina și am descoperit surprinsă cât de bine sunau povestirile de pe blogul ei. Aveau viață, umor, te făceau să rezonezi cu personajele și să îți dorești să știi ce li s-a mai întâmplat. Cum eram în căutare de texte proaspete de ilustrat și nu aveam nici o idee unde le-aș fi putut găsi la ora aceea, i-am propus să îmi scrie “ceva” din care să facem o carte. Iar ea avea deja acest text început, așa că l-a definitivat. În perioada aceea se publicau numai poveștile clasice cunoscute, cu ilustrații la fel de clasice, iar mie mi se părea că am șansa să lucrez pe o bijuterie.

Cât timp ai petrecut lucrând la cartea asta și în ce ritm?

Cristiana Radu: De obicei, durata lucrului la o carte e precis delimitată și corelată cu un plan editorial. Din propria experiență, variază de obicei între 2 săptămâni și câteva luni. Însă în acest caz, a existat o lungă perioadă de gestație anterioară, și chiar și după ce cartea a fost comisionată de Editura Curtea veche, ritmul a fost “de voie”. A durat circa un an ca totul să fie gata.

E necesar, pentru cineva care creează cărți pentru copii să cunoască copiii, să le știe preferințele, comportamentul, gusturile, sau crezi că e suficient să înțelegi tu, cel mai bine, povestea pe care autorul vrea să o comunice?

Cristiana Radu:Cred că pot intra foarte ușor pe lungimea de undă a celor mici, însă, atunci când lucrez, mi se pare firesc să mă gândesc la desenul pe care îl fac, la cât de bine transmit o idee și nu la publicul său țintă. Copiii au gusturi și preferințe diferite, însă toți se vor bucura de o carte bine scrisă și de un desen expresiv, de o notă de umor sau de un detaliu neașteptat. Ca și un adult.

Care ar fi cele mai problematice părți din lucrul direct cu autorul poveștii pe care o ilustrezi?

Până acum cred că am avut noroc. Am avut relații foarte bune cu autorii textelor ilustrate, de la Grete Tartler la Iulia Iordan sau Adina Rosetti. Pericolul ar fi putut fi ca autorul să dorească să îți impună viziunea sa asupra personajelor și scenelor. Însă în cazul meu, colaborarea avută a îmbogățit partea grafică, nu a încercat să o constrângă, să o încorseteze.

Tu preferi să ilustrezi povești intrate de mult în fondul comun, cum sunt basmele, sau cărți de autor?

Fiecare tip de text are farmecul său. Îmi place hieratismul vrăjit al basmelor și trimiterea lor in illo tempore, îmi place să le reconstruiesc atmosfera fabuloasă. Însă îmi doresc foarte tare să ilustrez cărți cu texte proaspete, adresate copilului de azi, și mi se pare că avem mare nevoie de ele.

Observ că, de la o vreme, revin în cărțile pentru copii – e drept, mai mult în basme – motive tradiționale stilizate. De unde crezi că vine valul ăsta care reciclează astfel de elemente?

Basmele își au rădăcinile în acest mediu arhaic țărănesc unde evident găsim și motivele populare. Sunt parte a unei memorii colective tot mai reduse, agresate de globalizarea și consumerismul de azi și a unor tradiții amenințate să se piardă. De aici cred nevoia de a le revalorifica, vizibilă nu numai în zona cărților pentru copii dar și a designului de interior sau a modei.

Ai putea să numești o carte a cărei ilustrație te-a făcut să-ți dorești să desenezi, la rândul tău, așa ceva?

Il signor Nessuno de Joanna Conceja, Les oiseaux de Germano Zullo, ilustrator Albertine, The Arrival de Shaun Tan, Blanche planète de Katharina Sieg. Sunt cărți extraordinare pe care le prețuiesc nu (doar) pentru ilustrație, ci ca și concepție cap-coadă.

Un scriitor poate să scrie o poveste cu un creion și o foaie de hîrtie. Cît de complicată e treaba asta în cazul unui ilustrator?

Un scriitor scrie cu suma experiențelor trăite… și cu un creion și o hârtie. Un ilustrator, la fel, plus suma experiențelor sale pe hârtie. Tehnic, își poate spune povestea cu un creion și o hârtie, cu colaj, acrilice, gravură sau acuarelă, cu materiale textile sau în Photoshop. Important e să o spună bine… Povestea sa însă nu se termină aici, ci odată cu punerea desenelor în pagină, layoutul fiind egal ca importanță cu ilustrația în economia vizuală a cărții. Ilustratorul poate fi și autorul textului și al punerii în pagină, altfel, este nevoie de o bună colaborare între autor-ilustrator-grafician pentru a reuși o carte bună.

Imagine din Domnișoara Poimâine și joca de-a Timpul

Care sunt pentru tine cele mai mari încercări în munca de ilustrator?

Negocierea privind partea financiară și a condițiilor grafice în care apare cartea, format, layout, tipar, hârtie etc. “Domnișoara Poimâine…” este prima carte de care sunt cu adevărat mulțumită din toate aceste puncte de vedere. O carte gândită ca un tot și scoasă impecabil rămâne încă, în România, un deziderat greu de atins din motive financiare și nu numai.

Sunt multe cărți cu ilustrație interesantă grafic, dar din care copiii nu pricep mare lucru. Cum reușești să împaci și exigențele stilistice ale profesioniștilor și nevoia de a inova cu o formulă care să fie inteligibilă și plăcută copiilor?

Eu nu am întâlnit asemenea cărți, greu inteligibile pentru copii. Am văzut în schimb în străinătate cărți “forțate”, reci, devenite anoste în încercarea de a inova și a fi “artistice” cu orice preț, în detrimentul spunerii poveștii cât mai bine.

La noi problema stă însă mai degrabă invers. Suntem sufocați de cărți care nu apelează în nici un fel la imaginația copiilor, recurg la prima idee, la prima soluție grafică găsită, au o formulă stilistică prăfuită. Nu deschid universuri, nu provoacă întrebări… ceea ce ar trebui să facă o carte bună. Copiii sunt un public exigent, mult mai deschis inovației, neașteptatului, față de adulți, lumea lor nu este încă încorsetată în formule gata trasate. (Doar dacă părintele nu i-a hrănit doar cu ilustrație ieftină, comercială și cu Disney, sau dacă d-na învățătoare sau educatoare nu i-a învățat “cum se face o floare” “cum se face un fluture” corect – am întâlnit și astfel de cazuri). Lumea unui copil e prin definiție deschisă, ajustabilă, în continuă explorare și descoperire a unui alt orizont. E păcat să o limităm, sau să o hrănim cu modele ieftine, obosite. Îmi amintesc că în copilărie mă fascinau cărțile cu imagini puternice, expresive, neașteptate, care mă provocau, mă făceau să visez, să particip la aventură, nu cele care descriau cuminți, dublând în imagini povestea.

Toate imaginile folosite în acest material provin din arhiva personală a Cristianei Radu și au fost folosite cu acordul ei.