Małgorzata Rejmer este o tânără de 28 de ani, absolventă a Studiilor Individuale Interdisciplinare Umaniste și Sociale din cadrul Universitățíi din Varșovia, doctorand al Institutului de Cultură Poloneză al Universității varșoviene. A fost laureată a premiului Planete Doc Review pentru reportaj scris în 2008, iar în 2009 a debutat cu romanul Toksymia („Toxemie”), nominalizat la Premiul Literar Gdynia și la Premiul Asociației Editorilor de Carte din Polonia.

În septembrie 2013, Editura Czarne i-a publicat seria de reportaje despre România, Bukareszt. Kurz i krew – tradusă la noi București. Praf și sânge, de Luiza Săvescu, publicată și lansată la Bookfest 2014 de către Editura Polirom.  Cartea a fost considerată de criticii polonezi drept una dintre cele mai importante apariții ale anului 2013 în Polonia, primind deja trei premii: premiul Teresa Toranska decernat de revista Newsweek, premiul Warszawska Premiera Literacka și premiul Gwarancja Kultury 2014, acordat de televiziunea TVP Kultura. De asemenea, a fost nominalizată la premiul Paszport Polityki, premiul National Geographic Traveler la categoria cartea anului, precum si la Premiul Gryfia (a carui primă laureată, în 2012, a fost reputata scriitoare Magdalena Tulli).

M-am întâlnit pentru un interviu cu Małgorzata Rejmer chiar la Romexpo, în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest. M-a surprins salutându-mă și schimbând câteva cuvinte cu mine în limba română – deși știam faptul că înțelege româna, nu mă așteptam să o și vorbească atât de fluent, puțin stâlcită și cu un accent amuzant, e drept.

I-am spus că mi-a plăcut foarte mult cartea ei, București. Praf și sânge, și că abia aștept să vorbim despre ea. Mi-a zâmbit larg și mi-a spus că de-abia aștepta să întâlnească un român care să fi citit cartea ei – o interesa foarte tare ce poate găsi, ce-i poate plăcea și, totodată, displăcea unui român într-o carte scrisă de o poloneză despre țara lui. Am început să dezbatem și să conversăm pe marginea volumului, un hibrid compus din reportaj și literatură, cu mult timp înainte de a porni reportofonul. Când am ajuns la întrebările pe care le pregătisem, atmosfera era relaxată, iar barierele care ne despărțeau (limbă, cultură, faptul că abia ne cunoscusem etc.) se ridicaseră.

Am discutat, aproape o oră, despre structura cărții București. Praf și sânge, despre destinatarul discursului ei, despre instrumentele pe care le-a avut la îndemână pentru a se documenta, despre diferențele dintre reportajul românesc și cel polonez, despre stilul ei, despre București și, implicit, despre români (așa cum au fost văzuți de către o străină), despre frumusețea și plasticitatea înjurăturilor românești versus banalitatea celor poloneze, despre autorii români pe care îi citește, despre viitorul ei profesional și multe altele, pe care trebuie neapărat să le citiți.

Comunicarea ne-a fost facilitată de către traducătoarea din limba polonă Marina Palii.

Tratezi în volum, pe rând, comunismul – cu toate nedreptățile lui, cu instrumentele de tortură pentru deținuți, vorbești despre dezumanizare, despre înfometare (”mâncarea ca obsesie”), despre avorturi și decreței, presari totul cu bancuri despre Ceaușescu și regim –, legende românești – de exemplu, faci o apropiere foarte interesantă între Casa Poporului și balada Meșterului Manole; sau discuți Miorița –, perioada interbelică – cu arhitectura ei, cu prostituatele ei, cu frumusețea și urâțenia ei –, progromul românesc, strămoșii daci și romani, problema câinilor din București, umorul românesc (un chicotit macabru), taximetriști, superstiții, pompe funebre ș.a.m.d. Ai decupat, iată, multiple fațete ale realității, trecutului și prezentului.

Cum ai făcut selecția? Ai avut un plan sau ai scris, pur și simplu?

La început, am avut impresia generală că nu înțeleg București-ul, că nu înțeleg tot acest spațiu. Pentru mine, România și evenimentele care se petreceau aici erau un mister, nu puteam găsi răspunsurile nici măcar în cărți. Dar m-a fascinat faptul că am văzut în București un conglomerat istoric, adică mai multe stiluri arhitecturale din diferite epoci în același timp, în același loc. Deși Ceaușescu nu mai trăiește de vreo douăzeci de ani, am avut senzația că totuși a marcat și este prezent în acest spațiu.

De fapt, această carte a apărut din necesitatea de a găsi răspunsuri la anumite întrebări de-ale mele – unele dintre acestea erau: De ce comunismul a fost atât de specific în România și nu a avut o opoziție majoră, care ar fi putut să-l contrabalanseze? Și de ce are, în același timp, o puternică influență naționalistă? Personajul Ceaușescu, mi-am dat seama atunci, este o figură-cheie în deslușirea acestor întrebări. Am avut și senzația că în actualitatea București-ului se reflectă anumite probleme din Varșovia.

Altfel spus, București. Praf și sânge este legată, în primul rând, de fascinarea mea de această lume, de întrebările și îndoielile mele, o încercare de a povesti cum văd eu România și, implicit, București-ul. Iar polonezii au reacționat foarte bine la această carte; m-am întrebat, inevitabil, și cum vor reacționa românii la această carte.

”Am vrut să atrag atenția asupra bogăției culturii românești”

București. Praf și sânge are patru mari părți: Praf și sânge, un fel de introducere; Comunismul. Aur și noroi; Între cele două războaie. Ochi și tăiș; Contemporaneitatea. Orient și nebunie. Cum ai gândit structura cărții și spre cine ai îndreptat discursul tău?

Fiecare parte a cărții are o altă funcție și o anumită stilistică. Prima parte reflectă impresia mea personală și se concentrează mai mult pe fascinarea și uimirea pe care le-am avut văzând București-ul. În a doua parte am încercat să arăt specificul comunismului românesc și, prin acesta, să încerc să înțeleg România contemporană. În a treia parte încerc să reproduc cum mi-am imaginat eu România interbelică din fotografiile vechi ale lui Nicolae Ionescu – pentru că îmi plac foarte mult fotografiile lui, mai ales cele cu Bulevardele Bălcescu și Magheru; le am chiar pe masa mea de acasă. Am încercat să nu mă depărtez de faptele istorice, să fiu obiectivă, dar am ales din acestea și ceea ce îmi era mai aproape. În cele din urmă, partea a patra este cumva un jurnal al realității de acum.

La început m-am adresat publicului polonez pentru a încerca să le schimb percepția asupra României, să nu mai creadă că sunt doar țigani, câini vagabonzi și oameni fără adăpost în această țară; am vrut să atrag atenția asupra bogăției culturii românești, cum ar fi arhitectura. Aici este tot ce m-a mișcat și m-a emoționat.

Poate funcționa București. Praf și sânge ca un ghid?

Cititorul pe care mi l-am imaginat a fost un polonez care nu știe absolut nimic despre România și, în momentul în care citește această carte, este fascinat și dorește să vină imediat în România.

Pot să spun că am reușit, căci am primit tot felul de scrisori de la diferiți polonezi care fie vroiau să viziteze România curând, fie abia se întorseseră de aici. Ca o curiozitate: un coleg de-al meu este ghid aici, în București, și mi-a spus că deja au început să facă un tur al București-ului pe urmele cărții mele.

Sursa

Amintești, citezi sau să aduci în discuție de multe ori opere sau discursuri ale personalităților din România, cum ar fi Florin Iepan, Cristian Mungiu, Andrei Ujică, Cristi Puiu, Andrei Pleșu, Urmuz, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Constantin Brâncuși, Nichita Stănescu, Herta Muller, Mircea Eliade, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale. Unde mai punem că ai vorbit cu o mulțime de oameni, din diverse pături sociale. Cât timp ți-a luat să sapi în cultura și în poveștile românești? Ce instrumente ai avut la îndemână?

Totul a început în 2007, cu o fascinare față de filmul românesc. Primul film pe care l-am văzut a fost Decrețeii - mi-au plăcut simțul umorului, scenariul (migălos, atent scris) și dialogurile construite (cât de bine au înregistrat limba vie); mai mult, mi-a plăcut faptul că este un film fără complexe, foarte aproape de realitatea românească, dar și universal. Am început să scriu și o teză de doctorat pe această temă: cinematografia românească. Am citit mai multe cărți și mi-am dat seama că România, ca temă, este ceva spectaculos. Robert Kaplan spunea, de exemplu, că România atinge cele mai fragile colțuri ale sufletului omenesc.

În ceea ce privește instrumentele, am avut la îndemână cărțile, filmele, am discutat cu foarte multe persoane – am avut tot feluri de dialoguri cu persoane mai mult sau mai puțin cunoscute care m-au ajutat enorm să înțeleg despre ce este vorba și ce se întâmplă aici.

”În Polonia, reportajul are forța de a schimba realitatea”

Sunt în București. Praf și sânge fragmente în care stilul te trezește, îți reamintești că e reportaj, nu roman, nu ficțiune, cum te-ar putea prinde în capcană stilul literar; este o abundență de date (folosești surse din ziare naționale și internaționale), pe alocuri obiectiv, distant, pe alocuri implicat. Cum ai ajuns la acest hibrid?

Sunt mai mulți factori. Unul dintre ei a fost faptul că-mi place poezia și mă emoționează, în mod particular, proza poetică a Hertei Muller. Apoi, am absolvit Facultatea de Științe Culturale, sunt formată ca antropolog, așa că pot surprinde anumite aspecte cu ușurință. În al treilea rând, citesc foarte multe reportaje, îmi plac foarte mult. Apreciez în mod special reportajele care traversează zona obiectivă și trece în literatură.

Dacă ar fi fost un simplu reportaj, probabil că m-aș fi plictisit și aș fi căutat oricum alte moduri de a exprima lucrurile respective.

Care ar fi, din punctul tău de vedere, diferențele dintre reportajul românesc și cel polonez?

În Polonia, reportajul este foarte dezvoltat, astfel încât există foarte multe tipuri de reportaje. În fiecare săptămână, într-una dintre cele mai importante gazete poloneze, similară ziarului Adevărul în România, există o anexă de reportaje publicate, unele foarte lungi, altele cicluri de reportaje. Este o întreagă mișcare – de exemplu, apare câteodată un reportaj lunea, să zicem, și toată săptămâna se vorbește numai despre el, este ca o furtună. Nu știu cum este în România, dar în Polonia reportajul are forța de a schimba realitatea.

Cât de mult crezi că a influențat condiția ta de străin privirea, unghiul prin intermediul căruia ai abordat Bucureștiul? Ai putea, de exemplu, face un lucru similar pentru Varșovia?

Mă gândesc la asta, dar nu știu dacă sunt în stare, tocmai pentru că Varșovia îmi este foarte aproape, foarte dragă și mi-e teamă că nu pot păstra o anumită distanță. În același timp, sunt foarte critică cu Varșovia și tind să port un mic război în legătură cu orașul, aș vrea să nu fie așa cum este, să-l pot schimba. Totodată, am început să călătoresc atât de mult încât Varșovia îmi este atât departe, cât și aproape. Iubesc Varșovia și am impresia că același lucru îl simt românii față de București, cred că învață să-și iubească orașul cu tot cu schimbările sale. În orice caz, este un lucru foarte greu în ambele cazuri.

”Da, m-am simțit româncă”

În unele pasaje relatarea este la persoana I plural (noi), iar în cele imediat următoare se revine la persoana a III-a plural (ei). De ce această schimbare de macaz? Este intenționată? Te-ai simțit vreodată, fie și pentru câteva clipe, româncă?

Da, m-am simțit româncă (râde). Am venit aici de atâtea ori încât deja mi-am format anumite trasee, drumuri ale mele, locuri pe care le știu, restaurante, cafenele, prieteni pe care-i cunosc aici și cu care păstrez legătura. Într-un fel, am adus Varșovia în București. Au început să mă enerveze lucrurile care-i enervează pe români și, în același timp, să fiu mândră de lucrurile de care sunt mândri și românii.

De jumătate de an nu mai vorbesc limba română, dar înainte îmi stabilisem ca obiectiv să vorbesc în română, pentru a dizolva bariera lingvistică – cred că și acesta a fost un pas spre apropierea de români, o legătură, un cordon care ne-a unit.

Îmi place să gândesc că sunt româncă – este jumătate-jumătate afirmația aceasta, și la modul ironic, și la modul serios; pentru că s-au produs anumite întrepătrunderi între spațiul varșovian și cel bucureștean. E un fel de glumă pe care le-o spun prietenilor mei polonezi: mă simt româncă în pofida tuturor stereotipurilor.

Sursa

Găsim multe imagini ale românului în carte, cum ar fi: Cine este românul? Românul este țăran, poet, frate cu codru, un om nobil în toate privințele (p. 125). Sau: Se vorbește despre români că sunt ca mămăliga, pot fi fierți, dar nu vor exploda (p. 149). Românii fataliști și resemnați. Acum, că ai căpătat puțină distanță, cine este românul pentru tine?

Este o întrebare foarte bună. Pe de o parte, experiența comunismului în ambele părți, atât în Polonia, cât și în România, i-au apropiat pe polonezi mai mult decât pe alții, dar diferențele i-au distanțat, tocmai din punct de vedere al revoltei, al răscoalei, spirit care există în Polonia și în România nu. Nu știu dacă pot răspunde la această întrebare, cred că nici românii nu știu să spună cine sunt până la capăt.

Consider că acum, la douăzeci și cinci de ani după răsturnarea comunismului, este momentul în care ar trebui să tragem linie și să facem un bilanț. Nu întâmplător pe coperta cărții este o oglindă – pentru mine, motivul oglinzii este foarte important. Această carte este ca o oglindă, fiecare poate privi România și să vadă orice, cartea e o reflecție personală. De aceea am vrut să dau această carte românilor, ca ei să se poată reflecta în ea și să poată simți ce le este mai aproape.

Bucureștiul mi se fărâmițează în mâini, afirmi în treacăt într-unul dintre capitolele cărții. Iar în ultimul capitol al volumului vrei să scrii despre frumusețea Bucureștiului, dar mărturisești că te-ai cam poticnit. Totuși, cum este Bucureștiul tău, cel personal, cel trăit?

Am o tandrețe față de București și urmăresc cu atenție cum se schimbă și cum s-a schimbat de-a lungul timpului. Cred că, dacă ar fi apărut un om cu o anumită viziune și ar fi făcut ceva cu toată această arhitectură, ar fi transformat București într-o adevărată perlă. Mă plimb pe bulevardul Magheru sau Bălcescu și văd ce este, ce a fost și ce ar putea să fie, cum ar putea să se transforme. Îmi place foarte mult această diversitatea a București-ului – arhitectura are, de exemplu, influențe din cultura orientală, franceză, italiană, e un fel de haos balcanic și totodată slavic.

De fiecare dată când mă întorc, am senzația că mă întorc la un București pe care mi l-am imaginat. Prima reacție e mirarea, nu sunt de acord cu ceea ce văd, orașul trebuia să arate altfel; totul durează câteva zile, până când mă obișnuiesc cu el și mă reîndrăgostesc de oraș. Am o relație ambivalentă cu București, una în care urăsc și iubesc în același timp.

”Vulgarismele românești foarte lungi, siropoase, vizuale, sunt ca și cum ai spune o povestire”

În limba înjurăturilor românești tabuul se sinucide, spânzurându-se de șireturi (p. 225). De altfel, în savurosul capitol Sfinți pe gheață afirmi că înjurăturile românești sunt cele mai plastice injurii. Prin ce se deosebesc cele românești de cele poloneze, de exemplu?

În primul rând, mi se pare că vulgarismele poloneze sunt mult mai ordinare, mai banale, nu au capacitatea de a crea anumite imagini plastice, precum cele românești. Am senzația că funcția injuriilor poloneze este de a schilodi pe cineva, iar cea a celor românești este de a înmuia ura – ură care oricum nu este adresată direct unei persoane.

Am impresia că în România oralitatea este foarte importantă; și atunci, vulgarismele acestea, care sunt foarte lungi, siropoase, vizuale, sunt ca și cum ai spune o povestire, iar prin povestire se pierde ura. În același timp, mă uimește că aceste injurii ating două tabuuri în societatea românească: cel al credinței și cel al familiei – mama -, care sunt cele mai rele lucruri pentru români.

Țin minte cum cineva mi-a făcut o listă cu cele mai cunoscute vulgarisme folosite în România și mi-a zis să nu le spun nimănui, să le păstrez pentru mine, tocmai pentru că ar fi creat probleme mari dacă le-aș fi folosit. Așa că mi se pare că există și o anumită inocență în cuprinsul lor.

Se spune că acest volum a fost, în Polonia, un bestseller. Ce înseamnă acest lucru în cifre? De ce crezi că a prins o carte cu și despre români?

Cartea s-a vândut, într-adevăr, foarte bine în Polonia – a se vinde bine înseamnă în jur de 4000 de exemplare, iar această carte s-a vândut într-un tiraj de aproape 10.000 de exemplare. Și a fost lansată în urmă cu nouă luni în Polonia.

A prins pentru că nu a mai fost o astfel de carte înainte; pentru mulți, a fost o descoperire. Apoi, prin faptul că este scrisă în mai multe stiluri, atrage atenția. Este o carte și pentru cei care iubesc reportajul, și pentru cei care iubesc literatura.

Sursa

Citești literatură română contemporană? Ce autori îți plac?

Bineînțeles. Îi citesc pe Mircea Cărtărescu, pe Filip Florian, pe Norman Manea, dar cel mai mult îmi place Herta Muller, pentru că are ceea ce prețuiesc cel mai mult în literatură: poezie și precizie. Sunt fascinată și îl iubesc și pe Cioran, iar dacă vorbim despre istorici, cel pe care îl apreciez cel mai mult este Lucian Boia, cel datorită căruia mi-am cultivat pasiunea pentru istoria țării și am aflat la început despre România. Acum câteva clipe (n.r. sâmbătă, 31 mai, în jurul orei 15)) l-am văzut pe Neagu Djuvara la acest târg și m-am emoționat, pentru că-mi place și-l citesc foarte mult.

Poți să ne recomanzi un autor polonez contemporan?

Unul dintre autorii polonezi pe care vi i-aș recomanda ar fi Andrzej Stasiuk, un exponent al literaturii contemporane poloneze, tradus și în română cu cartea Călătorind spre Babadag, o carte pe care o dau cadou prietenilor mei. Am văzut o femeie, destul de în vârstă, într-un târg de diferite produse, în Babadag, citind cartea aceasta (râde), era un moment foarte frumos. Cred că Andrzej Stasiuk este în acord cu spiritul românesc și îl înțelege foarte bine, relaționează foarte bine cu spațiul românesc.

În același timp, am fost atrasă de cartea lui Mariusz Szczygieł, un alt autor polonez, lansat acum la standul Institutului Polonez; pentru mine este important pentru că, atunci când am început să scriu cartea aceasta, am tras de multe ori cu ochiul în cartea lui, să văd cum povestește. Mariusz Szczygieł reușește să trateze subiecte tragice într-un mod nemaiîntâlnit.

Cine a fost prima: jurnalista sau scriitoarea?

Am debutat cu poezie, așa că la început a fost poezia. Apoi am început să scriu proză și reportaj. Primele texte au fost un reportaj despre Statele Unite și unul despre Republica Moldova. Sunt lucruri care se întâmplă cumva în același timp: sunt atrasă de a exprima totul clar, obiectiv, ca într-un reportaj, dar, când scriu, imaginația mea își face de cap și devin interesată și de partea literară.

Ce urmează de acum încolo, pe plan profesional?

Aș vrea să termin doctoratul despre cinematografia românească și să scriu o carte despre Albania.

Sursă imagine principală

The post Interviu cu Małgorzata Rejmer: ”Cred că nici românii nu știu să spună cine sunt până la capăt” appeared first on Bookaholic.