Anchetă: Profesorii de la Facultatea de Litere la aniversarea a 150 de existență ai acesteia (II)

Întocmai precum spuneam luni, la aniversarea a 150 de ani de existență ai Facultății de Litere, ne-am ”trezit” melancolice cu prilejul acestui eveniment, amintindu-ne cât de mult au însemnat pentru noi anii de facultate.

De altfel, cum puteam sărbători mai frumos aniversarea facultății noastre de suflet dacă nu prin cuvinte? Iar dacă aceste cuvinte sunt plămădite de profesorii noștri, cu atât mai bine!

Așa că astăzi, în cea de-a doua parte a anchetei noastre, îi veți citi pe Oana Chelaru-Murăruș, Ioana Pârvulescu, Răzvan Voncu, Rodica Zafiu, Oana Fotache, Daniel Cristea-Enache. Au răspuns, bineînțeles, tot la întrebarea „Ce înseamnă Facultatea de Litere astăzi și ce vă leagă pe dumneavoastră personal de aceasta?”.

Oana Chelaru-Murăruş, conferențiar universitar doctor, decan al Facultății de Litere

Sursa

Am devenit studentă a Facultăţii de Litere în 1974: se împlinesc, iată, aproape patru decenii care mă leagă de această instituţie, timp greu de rezumat în câteva fraze. Am avut şansa să am colegi de an extraordinari, care au devenit nume ale culturii române, scriitori (Florin Iaru, Alexandru Muşina, Traian T. Coşovei, Dan Arsenie), profesori universitari (Rodica Zane, Nicolae Ioana), specialişti în ştiinţele educaţiei (Alexandru Crişan), oameni de radio şi televiziune (Doru Dumitrescu, Costin Tuchilă). Unii s-au îndreptat spre cultura portugheză, proaspăt introdusă ca specialitate B în 1973 (Dan Caragea), alţii au devenit excelenţi profesori în învăţământul preuniversitar (Katy Vaum, Doina Militaru Dobre şi câţi alţii). Tuturor le port peste ani (şi celor care, vai, nu mai sunt printre noi) o caldă şi statornică afecţiune, întărită de sentimentul reconfortant şi dătător de energie spirituală că ne-am întâlnit pe traseul, unic pentru noi, al Facultăţii de Litere. Au fost şi alte întâlniri cu colegi mai mari sau mai mici (Dan C. Mihăilescu, Mihai Coman, Tania Radu, Marian Popescu, Denisa Comănescu, Miruna Gologan Runcan, Luminiţa Medeşan, Rodica Zafiu, Călin Mihăilescu şi mulţi alţii) care au însemnat mult pentru mine, mai ales că pe unii i-am regăsit mai târziu cu bucurie pe drumul devenirii mele profesionale.

Au existat în anii de studenţie întâlniri formatoare majore (Ion Coteanu, Paul Cornea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nicolae Manolescu, Antoaneta Tănăsescu, Andrei Bantaş – ultimii doi oferindu-mi generos posibilitatea de a semna alături de ei), multe afinităţi elective (Silviu Angelescu, Gigi Frâncu, Alexandru Sincu, Florin Manolescu), profesori care mi-au marcat ulterior destinul profesional (Gabriela Pană-Dindelegan, Sorin Alexandrescu, Eugen Negrici).

După 1990 m-am întors „acasă” ca asistent universitar, după o peregrinare de 12 ani prin două licee bucureştene, regăsindu-mă cu bucurie alături de foşti elevi deveniţi ei înşişi universitari (Carmen Matei Muşat), dar, mai ales, alături de foştii mei profesori, pe o spirală a timpului care adună energiile spirituale în matricea Literelor bucureştene. Am astăzi un puternic sentiment al apartenenţei la o nobilă tradiţie, care obligă la performanţă intelectuală, şi (ca decan) sentimentul de responsabilitate faţă de patrimoniul spiritual al acestei instituţii al cărei destin se leagă indisolubil de cel al culturii române. Sunt dublate de bucuria de a mă găsi într-un loc mirabil.

Ioana Pârvulescu, conferențiar universitar doctor, scriitoare

Credit foto: Radu Sandovici

N-am fost dezamăgită de Facultatea de Litere, pentru că nu fusesem amăgită de ea. Prin clasa a IX-a de liceu, în urma unor cursuri de planorism, mă gândeam serios să devin pilot de planor, apoi, la fel de serios, am vrut să mă fac arheolog şi să descopăr cine ştie ce Troie. Citisem despre Heinrich Schliemann şi ca el voiam să devin, mai ales că eram născută aproape în aceeaşi zi cu el. Aşa că Literele au fost a treia opţiune. Ar fi trebuit să mă gândesc că, în poveşti, abia a treia alegere e cea norocoasă, însă, de fapt, am pornit la drum fără să ştiu exact ce-o să fie cu mine.

Ca studentă, Facultatea de Litere mi s-a părut din cale-afară de uşoară. Tot ce aveam de făcut pentru examene era să citesc, de cele mai multe ori poezie sau proză, uneori şi lucruri mai „serioase“, cum ar fi studiile de lingvistică. În acelaşi timp, puteam să compar ce aveam eu de învăţat (e un fel de a spune, atunci când citeşti din pură plăcere), cu tomurile grele cu care se luptau fratele meu, student la Matematică, şi vărul meu, la Chimie. Ei – formule, calcule, teoreme, abstracţiuni, eu – poveşti şi poeme. Eram în net avantaj. Doar frigul (iarna, la examene, scriam cu mănuşi) ne unea pe toţi trei: cele trei facultăţi erau în aceeaşi clădire a Universităţii, într-un Bucureşti complet îngheţat. Adevărul este că am luat în serios facultatea abia în anul IV, ultimul. Am simţit că acolo ar trebui să înceapă ceea ce tocmai încheiam. Şi acolo a şi început: în timpul a 7 ani de navetă am citit, descoperit, scris tot ce nu reuşisem în facultate. Până la urmă iei cu tine sau nu, prin viaţă Facultatea pe care ai absolvit-o, şi asta contează. Am luat-o cu mine.

Aşa că nu e de mirare că astăzi predau la aceeaşi facultate. Fiecare generaţie de studenţi e altfel, iar profesorul simte imediat dacă e receptivă sau nu. Abia la scris însă ies la iveală cei cu adevărat buni. Iar dintre ei, pe unii îi avem deja colegi. Literele au această capacitate cvasigenetică: se transmit de la o generaţie la alta.

Răzvan Voncu, conferențiar universitar doctor, critic literar

Sursa

Am intrat pe porțile Facultății de Litere a Universității din București în vara anului 1988, când am susținut examenul de admitere. Adică în urmă cu 25 de ani. 25 de ani din 44.

Asta înseamnă nu numai că mi-am petrecut în Facultatea de Litere, mai întâi ca student, apoi ca profesor, mai bine de jumătate din viață. Ci și că formarea mea, devenirea mea profesională (și nu numai), s-a petrecut aici.

Am venit în mod intenționat la această facultate, deși și în orașul în care locuiam în 1988 se afla una. Însă profesorii de la București, de la Alexandru Piru la Dan Grigorescu, de la Eugen Simion și Nicolae Manolescu la Emanuel Vasiliu și Ion Coteanu, de la Paul Cornea la Mihai Zamfir, de la Gabriela Pană-Dindelegan la Liliana Ruxăndoiu, erau inegalabili. Și, evident, nu mi-au înșelat așteptările (sper din tot sufletul că nici eu lor).

Facultatea de Litere a fost și este nu numai un loc în care studentul poate învăța carte la cel mai înalt nivel (desigur, dacă vrea). Ci și un loc în care încă se mai formează caractere, pentru că mai avem profesori care pot fi considerați adevărate modele. Atât din generația seniorilor – lista profesorilor noștri emeriți înseamnă un procent însemnat din elita culturală a țării –, cât și cei mai tineri. Școala de la Litere este, de aceea, una complexă, multi- și interdisciplinară, în care înveți în primul rând să fii om de cultură, fie că alegi disciplina literară, disciplinele lingvistice, științele informării sau studiile culturale. Fie că te pregătești să devii profesor în învățământul preuniversitar ori cercetător științific.

Este, de asemenea, și un loc în care studentul își poate forma și antrena spiritul critic, pentru că facultatea noastră cultivă libertatea de gândire și pluralismul. Noi nu ne predăm, așa cum se pare că se mai întâmplă pe la unele universități din provincie, cazurile personale. Noi încercăm să îi stimulăm pe studenți să își dezvolte propria personalitate, să își poată articula coerent opinia și să aibă curajul de a și-o susține. Nu pretind că toți studenții noștri ajung la această performanță, însă este cu siguranță un obiectiv pe care toți membrii corpului profesoral îl urmăresc, fiecare în felul și cu metodele sale.

În fine, pentru mine Facultatea de Litere nu este un job, cum spun cei ce nu se jenează să insulte zi de zi limba română. Am norocul să fac parte dintre acei oameni pentru care pasiunea se confundă cu meseria pe care o practică. Facultatea este, de aceea, o continuă bucurie a întâlnirii cu colegii, cu studenții mei și cu formidabila tradiție a locului. Când intru într-o sală de curs, sunt conștient de vocile ilustre care, înaintea mea, au răsunat acolo.

Este o responsabilitate care mă motivează și nu mă lasă să lenevesc.

Rodica Zafiu, profesor universitar doctor, critic literar

Sursa

Facultatea de Litere mi s-a părut dintotdeauna un loc privilegiat şi chiar m-am mirat întotdeauna că unor tineri le poate trece prin minte să urmeze alte specializări. (Sigur că prefer să nu mărturisesc o asemenea mirare, care mi-ar aduce îndreptăţite acuzaţii de entuziasm naiv şi prelungit sau de miopie autojustificativă. Liceenilor care se întâmplă să îmi ceară sfatul cu privire la înscrierea la o facultate le spun, mimând cu greu imparţialitatea şi obiectivitatea, că trebuie să-şi urmeze gusturile şi curiozităţile proprii).

Nu ştiu exact cum ajunsesem, prin adolescenţă, la ideea că a scrie cărţi e lucrul cel mai important din lume, unica sursă de mândrie şi succes; de aceea, la facultatea numită pe atunci “de limba şi literatura română” urma să am ocazia de a-i cunoaşte pe cei mai importanţi oameni din România. Sufeream probabil de snobism cultural şi elitism acut, dar nu era deloc dureros. Dimpotrivă: anii de facultate au fost o insulă de încântare, o rezervaţie din care puteam ignora superior-ironic lumea exterioară şi mai ales sistemul politic, aşa cum o făceau şi cei mai admiraţi dintre profesorii noştri (de ceilalţi nu ne păsa deloc, ba chiar ne convenea să ne solidarizăm făcând haz de ei). La absolvire, ne-am răspândit ca potârnichile prin satele patriei, cu convingerea sumbră că iluzia paradisului se terminase definitiv. În primii ani de după absolvire mă temeam să mai trec prin dreptul facultăţii, ca orice izgonit din rai, apăsat de bănuiala propriei vinovăţii.

La una din întrebările definitive ale adolescenţei, de genul “ce vrei să faci în viaţă?”, îmi amintesc perfect că am răspuns, sincer şi doar aparent minimalist, că aş vrea să am cât mai multe ocazii să stau de vorbă cu oameni inteligenţi. Mă mir şi acum de clarviziunea de atunci şi mai ales de bunăvoinţa sorţii de a-mi împlini dorinţele: într-adevăr, a fi la Litere îţi dă ocazia de a sta de vorbă (fie şi pentru câteva minute, schimbând o vorbă, o glumă, o observaţie critică, o bârfă) cu un număr remarcabil de oameni deştepţi, informaţi, cu umor şi spirit critic. Şi nu e vorba doar de colegi, desigur: e un fapt ştiinţific, dovedit statistic şi experimental, că din studenţii de azi de la Litere se aleg viitori oameni de cultură şi cercetare umanistă, adică cei mai deştepţi, cei mai culţi şi cei mai importanţi…

Aşadar, în ce mă priveşte, am avut norocul să ajung să fac ce-mi place (sigur, mai sunt şi destule lucruri plicticoase şi enervante în rutina examenelor, a hârţogăraiei, a şedinţelor, dar procentul e totuşi mai mic decât media globală). Cu vremea, am trecut în tabăra care are printre colegi mai mulţi foşti studenţi decât foşti profesori. Nu-i foarte plăcut, dar ştiu că trebuie să-ţi intri în rol. Iar Facultatea de Litere rămâne un loc unde se practică libertatea de idei, gândirea critică şi curiozitatea intelectuală: lucruri atât de normale, încât de multe ori nici nu le mai observi.

Oana Fotache, lector universitar doctor

Aș începe cu partea a doua a întrebării (de fapt, și prima are o dimensiune personală). Eu am intrat la Litere la începutul anilor ’90, când facultatea se schimba și ea – plecaseră profesorii compromiși, se mărise numărul de locuri la admitere, veniseră prin concurs o serie de tineri asistenți care astăzi sunt conferențiari sau profesori și, pe lângă cariera lor academică, sunt foarte cunoscuți ca scriitori, critici, istorici literari, editori sau traducători. Atmosfera era extraordinară: în fiecare săptămână erau conferințe, ședințe de cenaclu, diverse evenimente culturale; la subsol era legendarul Club Litere, pe unde mai pierdeam timpul; apoi, Biblioteca Centrală Universitară nefiind încă renovată, citeam la Sala de Lectură a bibliotecii facultății, care era mai mereu plină. Am amintiri foarte vii de la anumite seminarii, unde discuțiile erau atât de aprinse câteodată, că profesorii nu mai dădeau pauză și lăsau studenții să fumeze în clasă; îmi plăceau mult sălile mici de la mansardă și uram (ca și acum) amfiteatrul 408, aglomerat și prăfuit. Mă leagă atât de multe lucruri de facultate – cei mai buni prieteni mi-au fost profesori sau studenți, alții îmi sunt colegi – că mi se pare aproape indecent să vorbesc prea mult și în public despre locul ăsta.

Mi se pare extraordinar că Facultatea de Litere, pe care o sărbătorim zilele acestea la 150 de ani de la înființare, atrage în continuare așa de mulți absolvenți de liceu, păstrând același nivel ridicat de calitate a studiilor și de exigență în evaluare. Sigur, Literele de azi nu mai înseamnă doar filologie – avem alte 6 specializări la licență, pe lângă cea tradițională (română – limbi străine) și alte 12 la masterat, la care se adaugă școala doctorală. Studenții au și ei preocupări și interese diferite, mulți lucrează chiar din anul I, așteptările lor sunt altele decât acum 10 sau 20 de ani, și e perfect normal să fie așa. Cred că și noi, profesorii, trebuie să ne adaptăm acestor așteptări; mai ales că absolvenții noștri nu mai ajung decât în mică măsură în învățământul preuniversitar, și cel mai important atu al lor devine mobilitatea intelectuală, mai mult decât cantitatea de cunoștințe pe care și le însușesc în anii de facultate. Eu le sunt recunoscătoare studenților mei pentru că datorită lor facultatea nu e un job la care te duci de nevoie, ci un spațiu unde întâlnești oameni interesanți cu care vorbești despre lucruri frumoase.

Daniel Cristea-Enache, conferențiar universitar doctor, critic literar

Credit foto: Viorel Ilișoi

Literele de azi sînt ceea ce au fost dintotdeauna, cu un plus de frumos. Fiindcă trăim într-o societate democratică și respirăm aerul diferențelor de idei.

În ce mă privește, am avut noroc de mari profesori la Facultatea de Litere a Universității București; și încerc să devin unul. Nu știu dacă voi și reuși, dar încercarea, cu efortul ei, merită făcută.

Literatura nu poate fi „predată”. Dar un mod de a înțelege structurile literare și istoria literaturii, da. Un mod de a înțelege și chiar un mod de a citi.

Mă leagă de Literele bucureștene nu numai „vechimea” mea, în continuă creștere, ci și bucuria din ochii unor foști studenți ai mei, cu care mă întîlnesc adesea în diferite locuri și împrejurări – și cu care am citit împreună.

Sursă imagine principală