„Veşnicia s-a născut la ţară, dar între timp a dispărut.” Interviu cu Răzvan VOICULESCU

Căutând prin toată ţara locuri unde să mai găsească un „rost” românesc, fie el meserie sau pur şi simplu o atitudine, Răzvan Voiculescu a adunat în cel mai recent album de fotografie al său, ROST. Esenţe, gusturi şi stări româneşti (Editura Q-T-RAZ, lansare pe 28 noiembrie, la Marriott Bucureşti), semne, din ce în ce mai rare, ale păstrătorilor de tradiţie. Dacă la ultimul său album, Bucătăria hoinară [cronica aici] reunea „călătoria şi gastronomia, gusturile locale cu cele de aiurea“, prin ROST, Răzvan Voiculescu i-a găsit pe păstrătorii acestuia, iar „esenţa lor e mişcător de simplă: pe măsură ce dai ROSTUL mai departe, îl păstrezi mai bine”.

Cum s-a dezvoltat cel mai recent proiect fotografic al tău, concretizat în albumul ROST. Esenţe, gusturi şi stări româneşti? Este o continuare a Bucătăriei hoinare?

Nu, deloc, nici nu vreau să fie aşa perceput. Singura legătură e că, din când în când, am „bucătărit” cu diverşi invitaţi de-ai mei pe la casele oamenilor, dar, de data asta, mâncăruri locale. Dar ideea era de a scormoni după acei oameni care mai au încă un crez pentru ei, crezul locurilor lor, legat de căsuţa şi de pământul lor şi de ceea ce au făcut ei pentru viaţa lor, atunci când au învăţat să meşteşugărească ceva, rămânând consecvenţi chiar dacă, practic, aproape că nu-i mai caută nimeni, pentru meşteşugul lor. Am găsit bătrâni care au făcut o viaţă întreagă harnaşamente de cal, care în Banat se numesc „comotu” şi care arată puţin altfel – un harnaşament pe care nu-l mai fac de 20 de ani pentru că nu le-a mai cerut nimeni de 20 de ani pentru nici un cal. Au recunoscut că nu erau ieftine, pentru că sunt ornamentate, au un fel de jug ornat cu care calul trăgea căruţa respectivă. Am văzut câteva fotografii, într-adevăr erau foarte aspectuoase, sigur nu erau ieftine. Mi-a zis că sunt 19 ani de când a avut ultima comandă, dar el în continuare făcea unul pe an, de dragul de a le face. Sunt oameni legaţi de un anumit lucru şi vor să-l facă, nu renunţă… .

Aşadar, există, în fiecare loc unde ai fost cu ROST oameni care duc mai departe meserii care nu sunt atât de atrăgătoare pentru tineri. Asta înseamnă că aceşti oameni reprezintă ultima generaţie care mai păstrează astfel de tradiţii?

Da, absolut, sunt convins de asta. Este ultima generaţie… Mi-au mai spus câţiva că mai au câte un învăţăcel pe lângă ei, dar nu mai e acelaşi spirit, pentru că tânărul nu mai trăieşte acelaşi ideal. Nu mai trăieşte spiritul satului pentru că spiritul satului nu mai există. În afară că ne bucurăm noi la televizor de Paşte, Crăciun şi de alte câteva evenimente mai mari, în rest, viaţa satului este golită de spirit.

Domnul Gavrilă Hotico

Ce mai înseamnă totuşi lumea satului? Nu mai există nici o demarcaţie între sat şi oraş?

Sunt foarte mulţi oameni care trăiesc în oraşele mari şi care nu au nici o tangenţă cu actul artistic. Nu-i nici o diferenţă că unii trăiesc într-o cutie de bloc şi alţii la ţară… Numai că nu pot să ţină porcul în sufragerie, asta ar fi singura diferenţă. Ei trăiesc cumva la fel de anost, pentru că cei de la ţară au foarte puţini bani şi se zbat pentru ziua de mâine, cei din oraşe au poate puţin mai mulţi bani, dar, în schimb, sunt frustraţi de faptul că originile lor sunt de acolo, se duc în fiecare weekend „la bunica”, să se bucure şi ei de cei 1.000 de metri pătraţi de grădină. Cred că ei se recunosc acolo, nu la bloc, dar la oraş este unde câştigă.

Viitorul satului nu sună prea bine. Este destinat să dispară?

Eu cred că este acelaşi fenomen care s-a întâmplat în anii ’50-’60 în toate ţările din vestul Europei, când progresul economic şi-a dat frâu liber după război şi s-a dovedit că era o mare nevoie de locuri de muncă pentru reconstrucţie, aşa că s-a emigrat de la sat acolo unde era nevoie de muncă, pentru că la sat, în afară de agricultură, nu se făcea nimic, nimeni nu s-a dus să facă industrie la sat. În continuare la sat va rămâne agricultura, dar opinia mea e că generaţiile următoare vor trebui să se unească în asociaţii, pentru că de unul singur nu eşti eficient, au dovedit-o şi au răsdovedit-o vesticii. Bătrânii dispar şi tinerii sunt plecaţi în Franţa, Italia etc., aşa că nu au cui să dea mai departe cunoştinţele lor, pentru că tinerii aceia devin mici cetăţeni ai ţărilor respective, chiar dacă jinduiesc după România şi să mănânce sărmăluţe. Aşa că acel spirit românesc la care noi tot ne gândim idilic, nu mai există.

Aristotel Ierhan

Cum ai reuşit să-i găseşti pe aceşti ultimi păstrători ai tradiţiilor?

Am avut două căi foarte clare: prin oameni care au aflat de proiectul meu şi au vrut să mă ajute, au dat sfoară în ţară şi mi-au oferit câte un pont. Unii mi-au dat numai numele satelor pe unde-şi aminteau să-i fi văzut, iar eu trebuia să iau fiecare sat la rând pentru a-i găsi. Şi apoi, tehnica modernă a Internetului m-a ajutat. De exemplu, aşa l-am găsit pe Alexandru Ilinca, opincar din Râmnicu Vâlcea, un personaj foarte şugubăţ, foarte deştept, cu mult umor şi foarte muncitor. El face opinci, dar e şi un colecţionar de opincă veche, umblă prin ţară pe la târgurile unde e invitat, se duce prin sate şi încearcă să găsească opinci. Mi-a arătat nişte opinci care aveau 70-80 de ani şi mi-a spus că nu el nu putea să le facă atât de bine cum le făceau oamenii atunci.

Cât de deschişi au fost aceşti oameni faţă de tine? Au fost receptivi la proiectul tău sau a trebuit să duci luptă de convingere?

Poate că luptă nu, dar nu mi s-a deschis uşa din prima, cu mici excepţii – dacă, de pildă, veneam „recomandat”, ăsta era un cuvânt-cheie. Altfel, trebuia să explic, ceea ce era foarte greu, pentru că omul, când te vede cu un aparat în mână, se gândeşte la televiziune. Aşa că te întreabă de la ce televiziune eşti şi e foarte dezamăgit când află că nu eşti de la nici una, că tu filmezi, de fapt, pentru un proiect necorelat cu TV-ul. Nu poţi să-i spui nici despre „making-of”, că l-ai băgat în ceaţă. Aşa că a fost puţină muncă de convingere, dar, per total, cu câteva rateuri, am avut o colaborare bună.

Lelia Veturia

Care au fost cele mai plăcute surprize pe care le-ai avut în peregrinările tale?

Cred că, în general, poveştile vieţilor acestor oameni, acestea mi s-au părut fascinante. Ei sunt convinşi de crezul acesta al lor, pe care-l urmează în orice condiţii. De exemplu, un cojocar de pe Valea Hârtibaciului – i se şi spune generic „ultimul cojocar de pe Valea Hârtibaciului – mi-a povestit câteva ore ce înseamnă să pregăteşti pielea pentru cojoc şi pielea care se pune deasupra cojocului, pe care se brodează. Cojoacele mai elaborate aveau două straturi: stratul gros care avea şi lâna pe dinăuntru şi pe deasupra se lipea o altă bucată de piele mult subţire, care era deja brodată. Am rămas fascinat să aflu că sunt vreo şaisprezece trepte prin care trece o piele din momentul în care este jupuită de pe oaie până ajunge să fie pregătită pentru a fi cusută: înmuiere, conservare, colorare etc. Foarte interesant, el avea comenzi rare, aşa că trebuia să ia de la început toate procesele. Dar omul era consecvent, nu sărea nici o etapă. Îmi povestea ca învăţăceii lui rezistă doar două-trei luni la el şi apoi pleacă toţi, pentru că li se pare foarte complicat: prea multă manoperă, mâini care se murdăresc, vopsele, chimicale etc. nu convinge pe nimeni să stea şi să înveţe procesul de pregătire, nu mai zic de cel de croire, brodare şi aşa mai departe.

Ce alte personaje inedite ai mai întâlnit?

Am găsit-o pe lelea Veturia, la nord de Baia Mare, făcând gube. Gubele sunt un fel de cojoace care sunt cu firul lung – asta înseamnă că iei un smoc de fire şi le înădeşti în aşa fel încât să fie ca nişte şuviţe, pentru că ţine mult mai cald. Sunt vreo două luni de muncă numai pentru o gubă, ca să iasă cum trebuie. Îmi povestea, spre dezamăgirea mea, că singurele comenzi, din ultimii ani, sunt numai de la străini. Nici un român nu mai vine să cumpere aşa ceva, cu toate că îmi spunea că are vecini prin sat care au de la ea gube din anii ’70 şi pe care le poartă şi acum.

Mi-ai povestit despre părţile bune. Spune-mi şi ce dezamăgiri ai avut în acest proiect.

Cred că cea mai mare este că toţi sunt singuri, în sensul că nu mai există acea generaţie care să le preia munca şi care să descopere măcar un hobby, dacă nu o meserie, pentru că din păcate nu poţi să trăieşti din asta. Cuza Perţa, un sculptor absolut magnific din Ţara Lăpuşului, povestea că majoritatea celor care vin la el şi rămân foarte plăcut surprinşi de munca dânsului cam după o lună-o lună şi jumătate zic „Meştere, eu am cam învăţat totul de la tine, ce aş putea să mai fac acum?” Iar el spune retoric: „Eu bat lemnul ăsta cu dalta de vreo 60 de ani şi parcă am din ce în ce mai mult de învăţat, iar ei, după 4-5 saptamani, îmi spun «Şi-acum, maestre, ce să mai învăţ?»”.

Ce meserii neaşteptate ai descoperit, despre care poate nici nu mai ştiai că se practică?

N-aş vrea să centrăm atenţia numai înspre meserii, pentru că eu n-am conceput ROST-ul ca fiind egal meserie, ci egal sens, existenţă. Am descoperit o activitate inedită, care nouă, ca români, ar trebui să ne ridice un semn de întrebare: am descoperit-o pe Barbara, o austriacă get-beget, al cărei prim act de ajutorare către România a fost în 1970, la inundaţii, apoi în 1977, la cutremur. După ’90, a venit cu nişte fonduri, nu ca să le dea oamenilor un zahăr sau o făină, ci să-i înveţe cum să se gospodărească. Proiectul ei de suflet este la Stejărişul, lângă Agnita, un sat unde 85 la sută sunt romi, 10 la sută români, câţiva la sută unguri şi vreo opt sau nouă familii de saşi (iniţial, a fost un sat de saşi 100 la sută). Când a venit şi a închiriat casa parohială, pentru a-şi organiza munca, şomajul era de 81 la sută. Acum, după opt ani, a scăzut la 34 la sută. Mi-a povestit care a fost rostul ei – a fost făcută clar ca să ajute: trăieşte într-o singură cameră, care e şi biroul ei, munceşte cot la cot cu oamenii, de dimineaţă până seara, metodă despre care mi-a spus că e singura care funcţionează, nu prin a da celorlalţi ordine. I-a învăţat să se gospodărească şi să-şi facă mici ateliere în sat pentru a practica schimburi in natura: unul face potcoave, altul adună fructe din pădure, altul le sortează şi le pune în borcane, altul le fierbe şi face gemuri. Îşi dau între ei serviciile acestea şi surplusul îl vând în piaţă la Agnita, Sibiu, Sighişoara. Cu banii care se adună îşi pot cumpăra la second-hand tractoare, foale electrice pentru forje, diverse ustensile necesare activităţii lor zilnice etc. Barbara a investit în a-i învăţa pe oameni conceptul „hai să ne ajutăm între noi”. Este clar că e iubită, pentru că chiar i-a ajutat pe oameni, iar pentru mine femeia asta a avut un rost extraordinar.

Aşadar, dacă ar exista o mai bună gospodărire, lucrurile ar începe să capete contur. E clar că românii nu sunt în stare sau nu vor să lucreze la acest gen de gospodărire. Ar fi o soluţie să vină mai mulţi străini care să se ocupe de aşa ceva?

Clar. De asta şi cred că atât de multe companii româneşti au fost cumpărate de străini, pentru că noi nu suntem în stare să le conducem bine. Dacă ei ştiu mai bine şi oferă locuri de muncă, atunci care e problema? Doar aşa, din orgoliul naţional, să ţinem totul pentru noi? Şi ce facem cu ele dacă nu ştim să le gestionăm, dezvoltam?

Ce am mai putea atunci să spunem că rămâne românesc?

…sufletul, oricum numai pe el în avem.

Care ar fi ROST-ul (spritual) românesc?

În opinia mea, rostul ar trebui să fie să credem puţin mai mult în ţărişoara asta. În Statele Unite, un popor condus (şi) cu televizorul, vezi deseori steagul naţional, atârnat în curte. Nu-i obligă nimeni, dar ei sunt mândri de acel steag. Nu că aş vrea mâine dimineaţă să văd toate casele noastre cu steagul românesc, dar măcar câte unul, din când în când, care sa spună „sunt bine la mine”. Spun eu asta, care nu am cetăţenie română, dar mă consider român sută la sută.