M.L. STEDMAN: „Nu fac parte dintre acei oameni despre care citeşti că au început să scrie de la vârsta de doi ani”.

Născută în Australia, Margot L. Stedman locuieşte acum în Londra. A debutat cu romanul Lumina dintre oceane (apărut la noi la Editura Polirom, traducere de Anca‑Gabriela Sîrbu, 2013), care a devenit rapid bestseller, fiind tradus în peste treizeci de limbi. Am stat de vorbă cu ea despre multiculturalism, despre ce înseamnă să fii „scriitor full time” şi cum a ajuns ea, ca avocat, să scrie ficţiune.

V-aţi născut şi aţi crescut în Australia, apoi v-aţi mutat în Londra. Cum aţi resimţit diferenţele în spaţiul cultural şi literar?

Fiecare le simte altfel, dar lucrul pe care l-am observat cu precădere este efectul climei asupra culturii şi a stilului de viaţă. În Australia, petrec mult mai mult timp afară, la soare, în timp ce în Londra petrec mult mai mult timp înăuntru. Aici, în Londra, sunt patru anotimpuri distincte, care impun un ritm puternic asupra trecerii timpului. În Australia, trecerile sunt mult mai subtile şi ne raportăm mai puţin la anotimpuri.

Cred că fiecare călătoreşte pentru a găsi ce-i lipseşte acasă: englezii vizitează Australia pentru cerul său albastru şi pentru spaţiile largi, în timp ce australienii vin aici în căutarea a secole de istorie şi tradiţie, pentru peisajele pline de verdeaţă.

Unde vă simţiţi acasă? Credeţi în ideea unei lumi şi a unei culturi globalizate?

Mă simt acasă şi în Australia, şi în Marea Britanie, cu spaţiile lor culturale uşor diferite. Cartea mea a fost deja publicată în aproape patruzeci de limbi şi când întreb de ce edituri din Thailanda sau Liban vor s-o traducă, mi se spune că povestea ei este „universală”. Mă întreb dacă nu cumva „globalizat” are o încărcătură negativă, iar „universal”, una pozitivă, referindu-se la experienţa umană împărtăşită. Îmi place să văd cum aceste elemente de bază capătă expresii diferite în culturi diferite (aşa cum se poate vedea foarte sugestiv din varietatea de coperte).

Formaţia dvs. e de avocat, cum aţi ajuns la literatură? Cum a prins contur Lumina dintre oceane?

Pentru a-ţi răspunde la prima întrebare – nu fac parte dintre acei oameni despre care citeşti că au început să scrie de la vârsta de doi ani! Mi-a plăcut dintotdeauna să scriu şi, desigur, ca avocat, a trebuit să am o uşurinţă lingvistică, dar nu încercasem niciodată să scriu ficţiune. Îmi amintesc foarte clar că stăteam în faţa calculatorului, la biroul meu, într-o zi a anului 1997 şi am avut aproape o senzaţie fizică a dorinţei de a scrie.

În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare: scriu în mare parte instinctiv, pur şi simplu văd cum evoluează scrisul cu fiecare pagină. Pentru această poveste, au fost mai întâi un far, apoi o femeie şi un bărbat. Cu mult timp înainte de asta, o barcă eşuată la mal, în care am văzut un bărbat mort şi un bebeluş care plângea. Pur şi simplu am dezvoltat ce am putut vedea. Cu siguranţă nu ştiam că scriu un roman când am început: ideea ar fi fost copleşitoare! În schimb, m-am păcălit pe mine însămi să continui.

În Lumina dintre oceane, vorbiţi despre traumele lăsate de război şi de violenţă, mai exact de Primul Război Mondial. Credeţi că încă ne putem raporta la acele evenimente ca având consecinţe până în prezent sau este Primul Război Mondial un simbol al tuturor conflictelor care-i dezumanizează pe oameni?

Cred că ambele interpretări sunt valabile. Multe familii încă au amintiri colective despre cei pierduţi în acei ani. Traumele războiului pot fi transmise din generaţie în generaţie: prin moarte şi slăbire, războiul a împuţinat numărul de soţi şi taţi sănătoşi, iar acest lucru a modelat într-un fel specific familiile. Şi da, cred că războiul este un simbol a ceea ce se pierde în urma conflictelor armate, oriunde şi oricând s-ar petrece acestea.

Decorul este cel al unei insule izolate, unde totul pare a fi posibil. Este această insulă o metaforă a nevoii umane de singurătate şi pace în plină vâltoare ce caracterizează societatea noastră contemporană?

Insula reprezintă lucruri diferite pentru fiecare personaj. Pentru Tom – solitudine, adică aspectul pozitiv al singurătăţii, care îndeamnă la reflecţia calmă. Pe de altă parte, Isabel este mai degrabă o extrovertită şi insula o percepe ca pe ceva care o izolează, care o smulge de lângă părinţii ei şi din comunitatea ei. Bănuiesc că reacţia ţine de libertatea de alegere: pentru Tom, nu există loc mai bun: e un spaţiu vindecător, care-i permite să proceseze tot ce i s-a întâmplat. În schimb, Isabel este pe insulă doar pentru că vrea să fie cu Tom – nu s-ar duce acolo din proprie iniţiativă. Insula mai are şi efectul de a izola „zgomotul de fundal”, aşa că totul se concentrează pe acel mic grup de oameni şi pe consecinţele a câteva decizii nefericite.

Pot fi văzuţi Tom şi Isabel, personajele principale, care-şi doresc cu disperare un copil, ca o reîncarnare modernă a cuplului primordial, Adam şi Eva?

Mi-am dat seama de această similitudine în timp ce scriam (deşi nu cred că se spune pe undeva că Adam şi Eva şi-ar fi dorit copii). Am conceput povestea destul de mult pe structura paradisului „dinainte de cădere”, când Tom şi Iasabel merg mai întâi la Janus, apoi, când lucrurile scapă de sub control, viaţa lor devine mai degrabă un „paradis pierdut”.

Perspectiva asupra lumii şi asupra posibilităţii unui final fericit este destul de sumbră. De ce v-aţi plasat personajele într-un asemenea context? Poate pentru că, în final, fiecare poveste, fie ea individuală sau colectivă, devine inevitabil „o piatră de mormând nevizitată”?

Fără să vreau dezvălui prea mult din acţiune, trebuie să spun că, aşa cum îl privesc eu, finalul nu e chiar sumbru: există rezolvare şi salvare şi speranţă. În cazul lui Tom şi Isabel, vieţile lor vor deveni pietre de mormânt nevizitate, iar ei sunt resemnaţi cu acest fapt, care nu diminuează absolut deloc intensitatea iubirii lor şi a vieţii lor trăite împreună. Extinzând contextul la lume, în unele cazuri rare, în ciuda probabilităţilor, vieţile nu se sfârşesc în „pietre de mormânt nevizitate”, ci cu memoriale concrete şi metaforice, care continuă să fie vizitate. Mi se pare reconfortant gândul că putem să-i avem aproape pe oameni pe care nu i-am cunoscut – de pildă, muzicieni, poeţi, care au murit cu sute de ani în urmă, dar care comunică cu noi în ciuda distanţei temporale şi ne emoţionează cu creaţia lor. Dar, oricum ar fi, fiecare viaţă are o valoare absolută, fie că rămâne sau nu în istorie.

Ideea cuplului care vrea cu ardoare copii şi nu poate să-i aibă are rădăcini în multe culturi, în mituri şi poveşti variate. Ce reprezintă acest subiect pentru dvs.?

Aş spune că numai Isabel este disperată să aibă un copil, pe când Tom e disperat să o facă pe ea fericită. Pentru mine, dorinţa lui Isabel a fost un mecanism interesant de a explora ideea mai generală a ce înseamnă să obţii sau nu ceea ce-ţi doreşti şi care sunt consecinţele acestui lucru asupra unei persoane. Aici, obiectul dorinţei se întâmplă să fie un copil, dar ar putea fi orice o persoană crede că are nevoie pentru a fi fericită. Cred că a te împăca cu ideea că nu poţi mereu să obţii ceea ce crezi că e nevoie pentru a fi fericit te eliberează, deschizând posibilităţi nenumărate.

După acest prim roman, primit cu entuziasm, vă consideraţi o scriitoare „full time”, pregătită să vă dedicaţi doar scrisului?

Am scris cartea doar pentru propria mea plăcere, aşa că pur şi simplu am fost uluită când am văzut cât de bine e primită. Încă încerc să-mi revin şi sunt profund recunoscătoare celor mulţi care m-au ajutat să duc la bun sfârşit această carte, şi îmi dau seama şi de marele noroc pe care l-am avut. Cu siguranţă am fost scriitoare full time de când a fost publicată cartea, în sensul că timpul meu a fost în totalitate ocupat cu promovarea cărţii, cu turnee în jurul lumii. Sunt recunoscătoare că nu am un deadline pentru o nouă carte, aşa că pot să mă dedic oricărei noi aventuri scriitoriceşti.

Cartea poate fi comandată din librăria online Cărturești. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere în librăria online Cărturești