Brad Florescu –“Este important să cunoaștem lumea pentru a ne găsi locul și rostul în ea”

Istoria o știți: Brad Florescu, cunoscut om de media și publicitate, a lăsat totul baltă și s-a mutat în Thailanda, merge prin lume și scrie povești de călătorie pe Tedoo, unul dintre cele mai frumoase și pline de inspirație site-uri din .ro, al cărui motto este “Vom trăi și vom fi liberi”. Pentru Brăduț, călătoria înseamnă însă libertate, cunoaștere, curiozitate și un anumit mod de a vedea lucrurile, nu bifarea unor obiective sau relaxare. Mai mult, Brad Florescu e un scriitor excelent. E suficient să citiți seriale ca În jurul lumii cu românii, Asia la întâmplare, Cealaltă Turcie, Polinezia, Sumatra Tsunami Cafe sau Amazing Asia, pentru a vă da seama cum vede Brad lucrurile, oamenii și locurile, ce observă și care e filosofia lui. Am stat cu el de vorbă despre cărți, călătorii, ficțiuni personale, explorări și exploratori, cunoaștere, despre felul profund în care urmărești lucrurile care te interesează cu adevărat, despre paradoxurile turismului cu ghidul în mână, despre uniformizare și libertate.

Să începem de la cărți. Care sunt cărțile care ți-au bântuit copilăria?

În primul rând, “Fridolin”, o carte despre prietenia dintre un băiețel și câinele lui șoricar. Cred că am citit-o de 50 de ori. Pe ea am învățat să citesc, la 4-5 ani, m-a fascinat cărțulia asta. În liceu am citit mult, mă culcam la 5 dimineața, la 7 mă trezeam să mă duc la școală.

Mama mea avea o bibliotecă de vreo 3000 de volume și îmi cumpăra și mie multe cărți. Țin minte când am luat Pendulul lui Foucault, eram a zecea, l-am citit disperat, apoi încă o dată când trebuia să mă pregătesc pentru bac, în loc să învăț. Ce puteam eu să înțeleg atunci?

Sau când i-a împrumutat mamei cineva Shogun, care abia apăruse, pentru zece zile. A citit mama primul volum în 2-3 zile, mi l-a dat mie și citeam în paralel, ca să apucăm să le citim amândoi în cele câteva zile. Acum, uitându-mă în urmă, e o prostie de carte, dar atunci era nebunie.

Au urmat anii în publicitate, când am citit multă literatură de specialitate. Mi-e greu să spun pe perioade ce citeam. A fost bineînțeles perioada Eliade, pe care o are oricine, perioada Steiner, ezoterism.

În India ai fost? Cum ți s-a părut? Multă lume merge acolo cu imaginea mitică a Indiei lui Eliade și se lovește de realitățile dure ale locului.

Eu n-am fost în India aia spirituală, ci în cea a mării, a plajelor, pe niște insule îndepărtate și greu de atins. Nu pot spune că m-am îmbibat de spiritualitate indiană. Marea greșeală a călătorului e să plece la drum cu așteptări, nu cu curiozități. Sunt jurnalist, nu plec cu o imagine în minte, ci cu niște întrebări. Totdeauna găsești niște răspunsuri dar fiecare aduce o nouă întrebare.

Cu ce personaje ți-ar fi plăcut să te împrietenești și să plecați împreună să explorați lumea?

Cu gașca lui Harap Alb. Nu știu să existe tovarăși de drum mai buni.

Mă gândeam la un moment dat că poți privi călătoriile ca pe niște ficțiuni personale.

Da, fiecare dintre noi călătorește dintr-un unghi, care ține de preocupările sale, de caracter, de trip-urile fiecăruia. Asta e frumusețea. Păcatul e al turismului care standardizează - toți plecăm cu aceleași așteptări, avem aceleași experiențe, aceleași trasee, căutăm aceleași lucruri.

Turismul cu ghidul în mână. Bifăm Lonely Planet-ul de la un cap la altul.

Aici e contradicția. Lonely Planet se declară a fi un instrument pentru călătorul independent. Paradoxul face că a creat un tursim de masă – toți călătorii independenți merg pe aceleași trasee, dorm în aceleași hoteluri, mănâncă la aceleași restaurante, văd aceleași lucruri și au același feedback. E o uniformizare ciudată. Lonely Planet este un produs pentru un anumit public – tineri și foarte tineri, din vestul Europei, Australia, vorbitori de engleză în general. La noi s-a grefat fără a fi bine înțeleasă.

Nu e nici o problemă dacă ai 19 ani, ai muncit trei luni la McDonalds și stai trei luni în Asia. E prima ta ieșire, ești tânăr, superficial, nu ai cultură solidă, călătoria asta e un exercițiu inițiatic, mai cunoști lume. Tinerii călătoresc ca să cunoască alți tineri. De multe ori stau între ei, sunt găști de backpackeri, se cunosc, merg împreună. Îi interesează alte lucruri, ba o fată, ba un băiat, ba un joint, ba distracție. E pe prosteală.

Când ai 30 de ani, ai niște valori, ai niște principii, un job, ar trebui să ai și niște curiozități. Nu mai ai atâta timp și e important să-l folosești pentru a-ți satisface nevoile de cunoaștere. Poate ai niște pasiuni pe care vrei să le urmărești. E păcat când ai 30 și ceva de ani, când ai un unghi asupra vieții și a lumii, să călătorești bidimensional, din A în B, fără să urmărești un subiect.

Muzeul este o metaforă foarte bună pentru genul acesta de călătorii, le vezi pe toate, e o varză, nu e nici un fir care să unească, e ceva complet impersonal. Vizitezi muzeele pentru că sunt acolo. Mi s-ar părea mai normal să urmărești un artist. Îmi place Van Gogh. Atunci mă duc din muzeu în muzeu ca să-i studiez opera. Asta e o experiență personală, îmi satisface o curiozitate, învăț lucruri, în loc să o iau de la cap la coadă într-un muzeu, de la artă preistorică la instalații contemporane.

Pentru mine e altfel. Urmăresc un subiect când călătoresc. Sunt obsedat de Sumatra, de ani de zile citesc ce prind, sunt foarte puține informații, doar câteva izvoare olandeze, vreau să înțeleg anumite lucruri. Acum, de exemplu, caut să aflu de unde vine numele unui oraș. Am fost în Laos pentru două motive: unul pentru că îmi plac râurile și vroiam să călătoresc pe un râu și al doilea pentru diversitatea etnică. E cel mai interesant subiect în țara respectivă, e o nebunie din punct de vedere etnic, pentru cine este interesat de antropologie sau de lingvistică e un playground extraordinar. Te ajută să înțelegi migrațiile și multe lucruri despre Asia. E foarte puțină literatură pe tema asta, trebuie să faci research din sursele pe care le găsești. Pe parcurs, simți că ai contribuit și tu cu ceva, că te îmbogățești și că, punând informațiile cap la cap și scriind, ai adus ceva nou. Cred că ăsta ar trebui să fie principalul scop al bloggerilor de travel.

Am renunțat să mai pun informații practice. Nu vreau să le spun oamenilor unde să doarmă, unde să mănânce sau ce să vadă “neapărat”. E restrictiv. Ridică ochii, uită-te, găsește altceva, descoperă singur.

Tu citești povești de călătorie?

Citesc. E foarte greu de definit specia asta. Îmi place Paul Theroux. Mulțumită cărții lui, “Paddling in the Pacific”, am ajuns în Tonga și Insulele Cook. Citesc cu plăcere biografiile marilor exploratori, jurnale de bord, lucrări de istorie, geografie, antropologie, lingvistică.

Să luăm biografia lui Magellan – e literatură de călătorie sau istorie? Sunt fascinat de poveștile marilor exploratori, până la ei nu exista lumea, au împins limitele fizice ale planetei. Sunt povești extraordinare. James Cook sau Magellan nu au fost doar niște oameni curajoși. Au fost foarte inteligenți și niște foarte buni manageri. În perioada respectivă trebuia să fii un bun manager al resurselor, al oamenilor pentru a ajunge oriunde. Ți se îmbolnăvea echipajul, rămâneai fără mâncare. Perspectiva managerială făcea diferența, dincolo de abilitățile de navigație. Mulți s-au scufundat pentru că n-au abordat logistic problema.

Mai există exploratori acum? Și ce mai e de descoperit?

Dacă privești lumea bidimensional, totul a fost descoperit, cum scria și Le Clezio. Dacă o privești multidimensional, încă este o enigmă. Sunt extrem de multe lucruri care nu se știu. O abordare geografică nu mai are, într-adevăr, multe să ne spună. Când nu mai ai nimic de descoperit, pui vehicului în față – am făcut Amazonul pe jos, am mers pe măgar. Cred că se pune prea mare accent pe vehicul și nu pe călătoria în sine. Și eu “am făcut” Thailanda pe motoretă cu ataș. A fost oarecum autorionic, pentru că e nebunia asta cu “am făcut pe”. Poți să faci orice traseu pe măgar dar ok, ce-ai demonstrat cu asta? Ce-ai adus nou? Cu ce ai ajutat? E doar un mijloc de transport.

Când spui o poveste pe blog, care ai vrea să fie efectul? Să călătorească oamenii mai mult, să fie citită pentru plăcerea cititului?

Încerc să aduc o perspectivă. Să îi fac pe oameni curioși și liberi. Cunoaștere, libertate, compasiune, înțelegerea celorlalți sunt principiile scrisului meu. Scopul acestui blog e să creez o cultură românească a libertății.

Și care să nu fie o libertate de genul “am plecat singur, fără agenție”.

Am trecut de faza asta. În 2007, la început, asta am promovat – haideți să ne organizăm singuri călătoriile. Modelul a fost preluat de alte bloguri și eu am mers mai departe. Continui să-i ajut pe oameni cu oferte – nu avem atât de mulți bani încât să putem zbura oriunde oricând. Pe de altă parte, trebuie să le dai oamenilor poftă, curiozitate, posibile unghiuri din care să se uite la lume. Asta e, cred eu, cel mai important.

Nu îmi fac planuri niciodată înainte de o călătorie, nu știu unde mănânc, unde dorm, mai ales îm Asia unde e foarte simplu să găsești orice. Altfel aș fi terorizat să găsesc un loc, să plec fix în ziua în care am rezervare. Bine, eu am și timp, nu am vacanțele limitate.

Sunt foarte multe prejudecăți legate de călătorii. Ba că e periculos să mergi undeva, ba e mizerie, ba că vacanța e doar pentru somn și relaxare, ba că ai de bifat obiectivele turistice, ba că te aștepți ca totul să fie “perfect”.

E alegerea lor. All inclusive-urile au fost inventate pentru oameni care muncesc fizic. Omul trage la laminor un an de zile, e normal ca atunci când se duce în vacanță să zacă și să-și revină fizic. În comunitatea mea, sunt mulți oameni care muncesc cu mintea. Să stai la plajă două săptămâni cu tableta în față nu-ți odihnește mintea. Mintea ta nu poate fi odihnită făcând aceleași lucruri pe care le faci și acasă, stând în contact cu realitățile cotidiene. Mintea ta are nevoie de noutate, de întrebări noi. Pentru un om care muncește cu capul cred că cea mai frumoasă călătorie e cea în care își solicită corpul și în care își hrănește mintea.

Pleci cu cărți în română după tine?

Da, am nevoie de asta. Nu am cu cine să vorbesc în română acolo, în afară de Elena, prietena mea. Mai vin români, dar nu stăm la discuții academice. Mi-am luat niște cărți de la Herald, ezoterism, sufism. Nu mai iau beletristică în română, nu rentează la kilogram. Un roman l-am citit, nu mai revin la el, la referință revin. Nu prea pot să citesc electronic, sunt de modă veche.

Ultimul autor român pe care l-am citit a fost Damian Stănoiu, mi-a adus cineva în Indonezia trei cărți de el. Sclipitor. Citesc cu enormă bucurie basme românești, de la Petre Ispirescu la Olivia Steer.

Citesc foarte mult în engleză, asta găsesc acolo, sunt titluri excepționale care nu prea s-au tradus la noi. Acum citesc Jonathan Black, “The secret history of the world”, care îți dă o perspectivă ezoterică asupra istoriei. E prea mult marketing în titlu, pare o danbrowneală, dar tipul e un erudit.

Ezoterismul te interesează doar teoretic sau și practic? De exemplu, practici meditația sau alte tehnici spirituale?

Nu. Vreau să știu, nu să practic. Meditația e doar una dintre tehnicile posibile. Sunt locuri unde meditez fără să știu, intră adevărul în mine, n-am nevoie să-l caut într-o celulă ascunsă. Totul e să fii deschis. Nu sunt înrolat în nici o tehnică, în nici o școală, în nici un cult. Sunt prea orgolios.

Ce părere ai de zona blogurilor de travel din .ro?

Sunt multe bloguri de călătorii. Una e să îți faci un blog în care să scrii ce-ai văzut tu în vacanță, alta e să fii trup și suflet acolo și să te profesionalizezi. Chiar îi spuneam lui Cristi Manafu acum doi ani, ca răspuns la întrebarea lui de ce zonă de blogging credem că se va dezvolta, să se uite la blogurile de travel. Au explodat. E și mirajul că “la un moment dat voi lăsa totul în urmă, mă duc pe o plajă și trăiesc din scris”.

Piața nu înțelege însă asta. Călătoriile sunt puse la timp liber, la relaxare. Ori nu e așa. Sunt națiuni care au călătoriile în ADN. Vorbim de națiuni puternice. La 20 de ani încep să vadă lumea. O înțelegi altfel când călătorești.

Națiunile cuceritoare călătoresc și au o perspectivă nemijlocită asupra lumii. Noi suntem limitați la granițele României. Avem impresia că România e buricul pământului, că la noi e și cel mai bine dar și cel mai rău. Când ai început să te miști, înțelegi ce trebuie salvat, pentru ce merită să te lupți și care e locul tău în lume. Altfel, e ca și cum n-ai fi ieșit niciodată din curte.

E și o presiune financiară, e adevărat. E și o cultură a fricii, a diferenței și a derizoriului. Cauți pe google Thailanda în română și găsești în primul rând despre prostituție. Când a fost alerta de tsunami anul trecut în Indonesia și Thailanda, mă sunau de la televiziuni că ce se întâmplă. Eu eram în munți, la 1000 km de mare. Ai noștri nu se uită pe hărți. Vedeți și voi unde e epicentrul. Și vedeți că s-a ridicat de câteva ore alerta de tsunami. Uite, în București te poate omorî un câine. Pericole sunt peste tot.

La noi nu se duc banii pe cunoaștere. Se duc pe propagandă, pe politică. E păcat că nu se invește în mod real în cunoaștere. Poți, ca autoritate a statului, să iei 100 de bloggeri și le oferi burse – economie, științele naturii, călătorii, cărți. Le dai o rentă lunară să se documenteze, să scrie, să contribuie cu ceva. Am deveni o națiune mai puternică prin cunoaștere. Sunt atâția bani care se duc pe tâmpenii.

Când pleci într-o țară nouă, te documentezi înainte, citești literatura, istoria locului respectiv?

Da. Și înainte, și acolo, și după. În momentul când ai citit înainte (nu mă refer la Lonely Planet), știi la ce să te uiți. Poți avea o discuție cu localnicii, o dezbatere, înțelegi lucrurile, nu te uiți ca boul. Poate în jurul tău sunt un miliard de subiecte, dar tu nu ai perspectiva. Totul e 2d.

Apoi te duci acolo, nu ai găsit toate răspunsurile, apar alte întrebări. Te întorci, citești mai mult, mai întrebi un specialist, mai afli. Durează ani până găsești un răspuns. E fascinant să fii într-un permanent research. Sunt lucruri extraordinare care se leagă de perioada marilor descoperiri geografice.

Citeam despre ukulele, care e un instrument portughez, din Madeira. A ajuns în Hawai cu emigranții, unde e instrument național. Dar e și în insulele Maluku, în Indonezia, și acolo e instrument național. De asta s-a dus și Magellan în jurul lumii, să descopere o altă cale către Indii, către Maluku. Au mers unii spre est, unii spre vest și au ajuns în Pacific pe două căi diferite. E fascinant. Există o insulă, Flores, în Azore, teritoriu portughez. E o Flores și în Indonezia, lângă Bali. Dacă umbli numai pe cănăluțele astea: muzică, limbă, e o poveste interminabilă, cu un milion de încrengături. Spune multe despre emigrație, despre grupurile etnice, despre cultură. Eu așa văd lucrurile, trebuie să te pasioneze anumite subiecte, să le urmărești, din Maluku până-n Hawai.

Te-ai gândit să scrii o carte?

Nu înțeleg de ce. Dorința unui autor e să fie citit. Dacă pot fi citit așa, pe internet, de ce să scriu o carte? Mi-a mai zis cineva să fac o expoziție foto. De ce, când oamenii îmi pot vedea fotografiile pe site? Ce o carte? Aceleași texte sau altele tipărite pe hârtie și cu numele meu pe copertă. E și lenea. Îl invidiez pe Sega pentru că știu cât a muncit la romanele lui, știu cât a stat să bricoleze și să esențializeze fiecare experiență. Susțin orice demers literar, jurnalistic sau academic care contribuie la crearea unei culturi românești a libertății. Este important să cunoaștem lumea pentru a ne găsi locul și rostul în ea.

Cât despre mine, sunt jurnalist, scriu texte scurte, nu sunt alergător de maraton. Nu scriu pentru Google sau să-mi văd numele pe o copertă. Scriu pentru oameni.

Fotografii din colecția personală a lui Brad Florescu