Hanne Ørstavik – invitată în Bucureşti pentru lansarea romanului Iubire, (apărut la Editura Univers, în 2012), pe 19 martie – se numără printre cei mai reprezentativi scriitori norvegieni contemporani. A scris nouă romane, cel care i-a adus celebritatea fiind Iubire, clasat pe locul şase în topul “Cele mai bune cărţi norvegiene din ultimii 25 de ani”, realizat de revista Dagbladetpe. Am stat de vorbă cu Hanne despre felul în care s-a structurat romanul ei, despre ce înseamnă să fii mamă singură şi, în acelaşi timp, să-ţi doreşti să reuşeşti în câmpul literar, şi despre cât de mult le ajută societatea norvegiană pe tinerele mame care sunt şi scriitoare.

For the English version, please click here.

Romanul Iubire are un titlu destul de ironic, ţinând cont de fapul că relaţiile dintre personaje sunt mai degrabă caracterizate de lipsa de iubire. Unde putem găsi iubirea în această poveste despre Vibeke, o tânără mamă care încearcă să găsească apropiere şi afecţiune la oamenii din jur, şi fiul ei de opt ani, Jon? De ce Iubire, când, de fapt, ar putea fi… Lipsa iubirii?

Cred că ai pus punctul pe „i”, dar nu am un răspuns, pentru că este un roman care tocmai asta face, ridică întrebările pe care le-ai adus în discuţie. Am început să scriu acest roman după ce fiica mea s-a născut, adică acum 18 ani. Fiica mea era atât de micuţă, tocmai o adusesem de la spital, o ţineam în braţe şi îmi era teamă că ea s-ar putea să nu-şi dea seama cât de mult o iubesc, era aproape disperare în acea senzaţie: cum puteam să mă asigur că avea să se simtă iubită pe măsură ce creştea? Desigur, bănuiesc că era o teamă ce reflecta propria mea spaimă de a nu fi iubită. Mă mai gândeam şi la relativitatea limbajului: când cineva spune „Te iubesc”, poţi să crezi că e sincer, dar când altcineva o spune, sau poate aceeaşi persoană, dar într-un alt moment, simţi că e ceva fals în declaraţie – numai că sunt aceleaşi cuvinte. Asta am încercat să explorez în romanul meu – senzaţia aceasta de instabilitate, caracterul schimbător al senzaţiilor.

Aşadar, personajele sunt capabile de iubire, dar nu reuşesc s-o exprime?

Nu ştiu în ce măsură personajele sunt în stare să iubească: acesta şi este unul dintre cele mai înspăimântătoare lucruri în roman. Vibeke face tot ce trebuie pentru Jon – cu excepţia acelei nopţi, când ar fi trebuit să fie acasă, când ar fi trebuit să-şi aducă aminte de aniversarea lui –, are grijă de el, îi găteşte, îl duce la şcoală. Privit din afară, pare că face tot ce trebuie, că e o mamă bună, dar oare chiar aşa e? Aceasta este întrebarea-cheie a romanului. Ce este dragostea şi cum se manifestă aceasta? Şi percepţia mea asupra romanului s-a schimbat. Când l-am scris, eram foarte ataşată de Jon, în el pusesem tot sufletul. Dar acum mă simt apropiată şi de Vibeke – e o femeie care tânjeşte atât de mult să fie iubită de un bărbat. Jon are nevoie de Vibeke, iar ea are nevoie de un bărbat sau de cineva care s-o iubească. Cu toţi au nevoie de afecţiune, iar asta îi plasează pe o poziţie de vulnerabilitate: cum poţi să fii părinte, când nevoile tale sunt atât de acute?

Nu este prima carte în care folosiţi simbolul uşii închise. L-am întâlnit şi în Blue Room. Ce reprezintă pentru dvs.?

Nu l-am privit ca pe un simbol, pentru mine uşa închisă este o imagine extrem de concretă: în Iubire, Jon este lăsat pe afară, iar în Blue Room, fiica este încuiată în cameră. Dacă cititorii vor să-l înţeleagă ca pe un simbol, sunt liberi s-o facă, dar pentru mine este mai importantă senzaţia pe care o transmite ultima scenă: Jon aşteptând în faţa uşii, degerat de frig, iar în Blue Room, angoasa femeii închise în cameră – am vrut ca cititorul să trăiască această senzaţie mai degrabă decât s-o transform într-un exerciţiu intelectual.

Cele două personaje, mamă şi fiu, par a trăi în lumi diferite şi, totuşi, sunt atât de aproape, încât, după o vreme, par a purta un fel de dialog absurd, ireal. Nu există, însă, niciun marcator textual care să indice trecerea de la un plan la altul. De ce aţi ales această strategie narativă?

Nu a fost o strategie, formula aceasta a venit de la sine. În cele două romane pe care le-am scris înaintea acestuia, pe fiecare pagină erau texte scrute, cu multe spaţii între ele, astfel încât cititorul trebuia să lege naraţiunea. Erau ca nişte imagini, foarte apropiate de poezie, şi simţeam că e unica manieră în care pot să scriu, asta pentru că nu încercasem altceva. Aşa că am început acest nou roman şi m-am gândit că dacă e să-mi dezvolt naraţiunea – şi încă mă gândeam că tot fragmentată avea să fie –, măcar să aibă două personaje. Mai întâi am început să scriu despre Jon, apoi puţin despre Vibeke. După ce am scris vreo 25-30 de astfel de fragmente, mi-am dat seama că nu aveau acea calitate poetică pe care mi-o doream, păreau mai degrabă cursive. Aşa că m-am gândit să le alipesc. Şi a funcţionat, aşa că am continuat să trec de la un plan la altul. Aşadar, pur şi simplu s-a întâmplat să ajung la această formulă. Este interesant că personajele sunt atât de înstrăinate, dar, în text, atât de aproape.

Vibeke pare că nu acordă nici un gând fiului ei, uneori ai impresia că nici măcar nu are un copil. Aţi intenţionat ca, prin Vibeke, să criticaţi un anume comportament neadecvat pentru o mamă?

Ştiu că aşa a fost interpretat romanul, dar nu aceasta a fost intenţia mea; pentru mine, chestiunile existenţiale, emoţionale erau cele importante. Tind tot mai mult să înţeleg iubirea ca fiind o prezenţă, capacitatea de a fi prezent în moment, de a te bucura de ceea ce ai şi de a împărtăşi această bucurie. Vibeke are visuri şi fantezii, care sunt o expresie a nevoii ei de afecţiune. E o situaţie destul de tristă, pentru că acestea îi răpesc orice posibilitate de a împărtăşi un alt tip de iubire, acela pe care-l ai faţă de copiii tăi. Dar Vibeke nu e un monstru. De fapt, chiar mă recunosc puţin în ea.

În ce aspecte?

În această nevoie supremă de iubire.

„Faptul că am devenit mamă m-a forţat să mă schimb, să mă maturizez”

Cât de mult v-a influenţat maternitatea scrisul? Cum este relaţia cu fiica dvs.?

Am învăţat enorm de la ea, e minunată şi consider că a avea un copil este o lecţie de învăţare a iubirii, a ce înseamnă să fii părinte. Nevoia ei acută de mine m-a schimbat, pentru că sunt mamă singură şi faptul că am fost mereu singură cu ea a constituit o provocare: nu puteam să fac mereu ce-mi doream, ea era responsabilitatea mea şi trebuia să-mi înăbuş furia, neputinţa că nu sunt liberă. A fost un procesc îndelungat de împăcare a mea cu această furie şi, în acelaşi timp, de a fi prezentă. M-am schimbat şi sunt recunoscătoare pentru aceste schimbări, am învăţat să fiu implicată în momentele petrecute cu fiica mea, iar relaţia noastră e minunată.

Faptul că am devenit mamă m-a forţat să mă schimb, să mă maturizez, şi câteodată e nevoie ca ceva să te forţeze să te schimbi. Faptul că am avut un copil m-a făcut mai organizată, dar, cel mai important, m-a făcut să înţeleg că nu sunt singură, că am pe cineva aproape mereu.

Cum aţi reuşit să vă câştigaţi libertatea ca scriitoare, ca femeie, având, în acelaşi timp, rolul de mamă?

Cred că libertatea înseamnă să poţi să te bucuri de întreaga bogăţie a vieţii tale. Viaţa înseamnă să fii dependent de alţii, dar şi alţii să fie dependenţi de tine. Societatea noastră ne insuflă ideea că a fi liber înseamnă să fii sigur, dar e o dovadă de mare forţă interioară să fii capabil să accepţi că nu trăieşti singur, că ai nevoie de alţi oameni şi că alţi oameni au, la rândul lor, nevoie de tine.

Ca mamă singură, cât de mult v-aţi simţit încurajată şi susţinută de societate? Care este statutul unei mame singure în Norvegia?

Avem un sistem de asigurare socială bine pus la punct, care creează un cadru optim pentru mamele singure şi, în general, pentru părinţii singuri. Şi suntem bine integrate în societate, suntem încurajate să muncim, n-am auzit niciodată teoria „A, eşti mamă, ar trebui să încetezi cu scrisul”, dimpotrivă. În Norvegia, este ceva atât de firesc să fii mamă singură şi să munceşti/scrii, încât nici măcar nu s-a discutat ca fiind o problemă. Să fiu mamă nu m-a împiedicat să-mi urmez visurile. Iniţial, am vrut să fiu psiholog, dar apoi am început cursurile de scriere creativă şi, în acea perioadă, am scris primul meu roman. Nici măcar nu-mi imaginasem că puteam să scriu un roman, a fost o surpriză şi pentru mine. Am trimis manuscrisul unei edituri şi am primit o scrisoare cu o ofertă de la ei în acelaşi timp în care primeam o ofertă de la universitate. Şi am ales să urmez calea poveştilor mele. Aceasta a fost marea mea decizie în viaţă, plonjarea în ceva ce era atât de nesigur. Să am un copil… asta s-a întâmplat, nu a fost plănuit. Sunt încântată de alegerea mea, dar a fost dificilă şi, cu ceva vreme în urmă, după ce terminam o carte, îmi spuneam că acum gata, sunt liberă să mă întorc la universitate, dar îmi venea subiectul unei noi cărţi, apoi al alteia, şi tot aşa. Acum am acceptat că scrisul este ceea ce trebuie să fac şi îmi dau seama că sunt norocoasă.

Este posibil ca în Norvegia să poţi trăi doar din scris?

Nu în totalitate. Există posibilitatea de a obţine nişte burse, dar ele echivalează cam cu jumătate dintr-un salariu, aşa că tot mai trebuie să faci şi alte lucruri, cum ar fi traduceri. Norvegia este o ţară mică, aşa că nu te îmbogăţeşti vânzând cărţi, pur şi simplu nu sunt suficienţi cititori.

Vibeke şi fiul ei trăiesc într-un loc retras din Norvegia, iar Vibeke spune, la un moment dat, că, în calitatea ei de consilier pe probleme de cultură în cadrul consiliului municipal, este angajată în procesul de promovare a culturii pentru a-i încuraja pe oameni să rămână acolo şi să nu migreze către oraşele mari. Este aceasta o problemă serioasă în Norvegia?

Nu e o problemă mare, aşa cum aud că e în România, politica ţării e, de ani buni, centrată pe districte, pe crearea condiţiilor unei vieţi bune chiar în zonele izolate. Desigur că există tendinţa de deplasare către centre, măcar către centrele regionale, dar tot nu constituie o problemă gravă.

În acel loc izolat, în care oamenii văd în venirea bâlciului evenimentul anului, Vibeke încearcă să-şi păstreze sensul identităţii prin cărţi. Pentru ea, literatura este un spaţiu al siguranţei. Credeţi că literatura ne poate ajuta să ne găsim această senzaţie de siguranţă?

Cred că putem să folosim literatura pentru multe lucruri, inclusiv ca zonă de siguranţă. Dar, pe de altă parte, cărţile pot să ne tulbure, să ne provoace, să ne întristeze sau să ne înfurie şi să ne scoată total din zona noastră de confort. Dar chiar şi aşa, este o experienţă pozitivă, pentru că îţi îmbogăţeşte lumea interioară.

Foto: Linda Bournane Engelberth