Mike Ormsby este un scriitor britanic, fost jurnalist BBC, trainer BBC World Service și muzician. În decembrie 2013 a publicat primul său roman, Child Witch Kinshasa, care discută, prin intermediul ficțiunii, problema copiilor-vrăjitori din Kinshasa, Congo – în principal, prin ochii lui Frank Kean, un jurnalist care aterizează într-un loc ciudat, străin și încearcă să-i descopere ”secretele”, să înțeleagă o lume complet diferită (pentru sinopsis și fragmente din carte, intrați aici). În timp ce citeam acest roman, captivată, a apărut, la începutul lui martie, și volumul al doilea al seriei Child Witch, numit Child Witch London.

Child Witch Kinshasa este o lectură foarte interesantă, așa că am vrut mai mult. De aceea am vorbit cu Mike Ormsby, un scriitor foarte prietenos și cald (a propos, acasă pentru el este aici, în România), despre povestea reală din spatele romanului, despre scrierea lui, despre importanța influențelor și a experiențelor pentru un scriitor, despre călătorii, a descoperi lumi noi, despre stil și construirea personajelor, despre Congo și copiii-vrăjitori, despre România și legăturile lui puternice cu țara noastră și despre multe, multe alte lucruri. Toate vă așteaptă, mai jos, să le descoperiți.

For the English version of the interview, please click here.

Child Witch Kinshasa este primul tău roman (și încă unul foarte consistent!) – după un volum de povestiri (Grand Bazar România) și o carte pentru copii (Spinner the Winner) -, așa că este puțin surprinzător că abia simți acest lucru, pe ici, pe colo. Ai rescris părți din carte? Ce ai învățat despre actul de a scrie în această perioadă și ai vrea să le spui și altora?

Dacă vrei să spui ce sfat le-aș da colegilor scriitori, aș răspunde: mergeți mai departe, indiferent de situație, și terminați treaba. Eu am început să scriu Child Witch în 2003 și a trebuit să o pun deoparte pentru alte proiecte mai scurte. De exemplu, în 2007, mi s-a solicitat să scriu un scenariu de film despre HIV și câteva broșuri despre sexul protejat pentru armata din Rwanda. Tot în 2007 am scris și Grand Bazar România, iar Editura Compania a publicat-o în 2008. Cu toate acestea, Child Witch a fost mereu în subconștientul meu, clocotind ca o oală de ciorbă pe aragaz. Din când în când, m-am mai uitat pe furiș sub capac, să verific .

În cele din urmă, am decis, ”Trebuie să prioritizez asta sau n-o s-o termin niciodată.” Am lucrat la carte prin toată lumea – America, Asia, Europa și Africa. Am rescris fragmente? Eli, glumești? Am scris în jur de zece ciorne, am rescris astfel încât s-o fac să curgă. Cel mai greu lucru din lume este să faci ceva care să pară simplu.

De exemplu, am rescris primul capitol de multe ori deoarece vroiam ca cititorul să experimenteze exact ceea ce am experimentat eu în prima noapte petrecută în Congo. În realitate, soția mea, Angela Nicoara, era cu mine și mi-amintesc că stăteam împreună în balconul hotelului, pe la 3 dimineața, ascultând, holbându-ne în întuneric și întrebându-ne: ”Ce e zgomotul acela? Ce naiba se întâmplă acolo?”

Cunoscând câteva lucruri în ceea ce privește cariera ta, am fost tentată, când citeam cartea, să-l consider pe Frank alter ego-ul tău, chiar dacă sunt câteva diferențe între tine și el (cum ar fi familia). Am greșit? Putem spune că volumul tău este un roman non-ficțional?

Nicio greșeală! Dacă majoritatea autobiografiilor sunt ficțiuni și majoritatea ficțiunilor sunt autobiografii, atunci da, experiența lui Frank este strâns legată de ceea ce eu și Angela am cunoscut lucrând și călătorind prin Congo, împreună și separat. Dar, atunci când l-am creat pe Frank, am avut nevoie ca el să nu-mi semene tocmai pentru a mă distanța, așa că am decis că el ar trebui să fumeze (eu nu fac asta) și să aibă părul creț și blond (eu nu-l am). De asemenea, l-am făcut un soi de călător compulsiv care-și numără țările vizitate și vrea mereu încă una. Această trăsătură are la bază comportamentul unui prieten de-al meu și am folosit obsesia lui Frank de a călători pentru a duce intriga mai departe.

Experiența ca jurnalist te-a ajutat să ai o scriitură atât de directă, limpede, concisă (în ciuda grosimii cărții!) și amuzantă?

Mulțumesc pentru complimente și da, probabil că ai dreptate. Abilitățile pe care le dezvolți fiind jurnalist de radio mi-au influențat scriitura. Totuși, poate mai significant, este faptul că am fost și trainer în domeniul jurnalismului de radio, motiv pentru care am petrecut ani întregi analizând și predând un stil ”direct” de scriitură. Îmi place să prezint informația într-un mod clar și cronologic. Îmi place să fie acțiune pe pagină, nu să rezolv totul cu ceva de tipul ”cu trei săptămâni în urmă”. Evit timpul mai mult ca perfect cât de des pot și, mai ales, încerc să evit povestea de fundal ”de lemn” – expozițiunea poate fi foarte greu de pus în pagină bine pentru orice scriitor căruia îi pasă. Dezavantajul de a avea un stil succint și direct este următorul, după cum mi-a spus odată nepotul meu tânăr, șoarece de bibliotecă: ”Propozițiile tale sunt prea scurte, poți să scrii, te rog, unele mai lungi?”

Apropo, mă bucur că romanul ți se pare amuzant, alți cititori spun același lucru, iar eu cred că, în acest caz, umorul ajută. Dar acest aspect nu se datorează mediului jurnalistic, ci faptului că Liverpool este plin de comedianți de toate vârstele care practică un umor sec. Glumele zboară repede și, încă de mic, dezvolți un anumit simț al umorului. I-am oferit recent, de exemplu, niște ciocolată rusească unui copil de șapte ani atunci când am fost acasă și el mi-a spus: ”Are și ceva vodcă înăuntru?”

Sunt trei povești paralele în carte: povestea lui Dudu văzută prin proprii săi ochi, în regiunea băștinașă, punctul lui Frank de vedere, străinul, jurnalistul care descoperă ”minunile” din Congo și partea lui Ruth – soția lui Frank – împreună cu cea a copiilor ei, situată în Londra. Nu am stat să contorizez exact care fir narativ este mai lung sau să fac o schemă a frecvenței cu care apare unul sau altul, dar toate par să fie la fel de importante în crearea imaginii de ansamblu.

Mă întrebam totuși cum ai reușit să glisezi între capitole și perspective diferite? Când știai că era vremea să schimbi direcția, să pornești cu un alt punct de vedere?

Acestea sunt întrebări grozave, Eli, mulțumesc pentru că ai citit atât de atentă. A fost dificil să întrepătrund multiplele fire narative pentru că trebuia să iau în considerare timpul, locul și intriga. Am încercat să mâzgălesc pe fișe în coloane ordonate pe podea, dar pisica noastră avea, bineînțeles, alte planuri. Așa că apoi am încercat să folosesc Excel, dar nu m-am priceput. În cele din urmă am reușit cu Stickies care chiar a funcționat până când mi-am schimbat Mac-urile și mi-am pierdut toate notițele care, aparent, nu sunt atât de lipicioase!

Câteodată știam exact când era vremea să schimb firele narative între ele, dar altădată era greu să mă decid: ar trebui să împart un capitol? Să combin două într-unul? Aspectul cronologic a fost o provocare, pentru că vroiam ca povestea să se întâmple în timp real. Sunt norocos pentru că trăiesc cu editorul meu de carte, Angela, care citește multă ficțiune. Mi-a citit manuscrisul de multe ori și mi-a dat sfaturi bune: ”Nu, oprește-te aici. Taie asta, mută aia. Plictisitor. Cui îi pasă? Mie nu.” Este fatală cu un pix roșu. Câteodată nu eram de acordt și ea îmi spunea: ”Mi-e indiferent, este cartea ta.” Apoi mergeam și citeam modificările ei și mă gândeam că ”Hmm, se citește mai bine, are dreptate.”

”Nu e de mirare că oamenii își pierd speranța. În momentul în care începe să se tragă există un vid material și spiritual” îi spune unul dintre personajele secundare din roman lui Frank, jurnalistul curios în ceea ce privește fenomenul copiilor-vrăjitori. Poate fi războiul responsabil pentru toate atrocitățile care au avut loc în Congo?

Da, atât direct, cât și indirect. Să luăm în considerare următorul context: PIB-ul a scăzut în mod constant pe o perioadă de peste 37 de ani, din 1960 și până la sfârșitul Primului Război din Congo (1996-1997), când a scăzut cu 65%. Cu alte cuvinte, țara se dezbina cu mult timp înainte de cel de-al Doilea Război din Congo (1998 – 2003), care a omorât 5 400 000 de oameni – majoritatea din pricina maladiilor și a foametei, nu a gloanțelor. În timpul celui de-al doilea război, nouă țări și douăzeci de grupuri s-au luptat pentru pământ, diamante, aur, bauxită, pentru orice vrei; s-au îmbogățit vânzând materii prime în Asia și dincolo de ea. Facțiunile militarenu vroiau pace, ci mai mult control și mai mulți bani. Tipul acela de război produce fisuri în orice fel de societate și, în 2002, când noi am sosit, Congo era un stat ratat, paralizat de conflict și lăcomie.

La fundul abisului social și economic erau oamenii disperați și needucați care aveau nevoie ca cineva să le ”explice” totul. În Congo, ei îl credeau adesea pe un pastor carismatic care le spunea: ”Suferiți din pricina vrăjitoriei! O vrăjitoare este printre voi! Eu am capacitatea de a le găsi în schimbul unui mic onorariu …” Când o ”vrăjitoare” este identificată, ea poate deveni țapul ispășitor pentru frustrarea și frica unei comunități, iar dacă cineva sugerează că o bătaie îl va alunga pe Satana, bătaia începe. Ceea ce poate urma este din ce în ce mai rău. Așadar, războiul creează condițiile necesare paranoiei să înflorească.

Copii-vrăjitori în Congo – credit foto

Știi care este situația în Congo acum ? S-a schimbat ceva?

Din perspectiva așa-numitei vrăjitorii, s-a produs o schimbare significantă. În 2009 a fost adoptată o nouă lege care spune că oricine acuză un copil de vrăjitorie este pasibil de la unul la trei ani de închisoare. Așadar, acesta este un progres. Dar rămâne un semn de întrebare: câți oameni obișnuiți cunosc acea lege, și, chiar dacă o cunosc, câți ar îndrăzni să o invoce? Să luăm în considerare faptul că, dacă acuzi un pastor că este fanfaron, el se poate apăra foarte ușor acuzându-te, la rândul său, că și tu ești vrăjitor. Lucrurile se schimbă foarte repede în Congo. Am învățat stând acolo că poți da de probleme foarte repede.

Dintr-o perspectivă generală, congolezii nu par prea impresionați de liderii lor prezenți. Cred că cei mai mulți sunt obosiți, epuizați de promisiunile deșarte, așa cum spune unul dintre personajele din cartea mea. Sigur, puțin câte puțin, odată cu trecerea timpului, probabil că lucrurile se vor îmbunătăți, iar resursele naturale colosale ale Republicii Populare Congo sunt o dovadă a faptului că țara va avea un potențial incredibil, mai ales dacă inițiativa și munca asiduă sunt recompensate. Dar progresul este subminat de sistemul totalitarist, infrastructura slabă, sistemul medical și educațional ruinat și, bineînțeles, de problemele militare care fierb la foc mic în nord-est. Unii analiști spun că investițiile chineze vor schimba, demografic și cultural, Congo, din punct de vedere economic, dacă muncitorii chinezi s-ar căsători cu localnicii și s-ar stabili acolo. Comerțul ca o bacterie molipsitoare? Vom vedea.

Copii-vrăjitori în Kinshasa – credit foto

”Asta e viața de scriitor. Este doar o meserie, dar este una pe care nu o poți abandona niciodată, precum hotelul California.”

De-a lungul romanului tău, răul se ascunde sub multe măști. În a scrie literatură, care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla, din punctul tău de vedere?

Voi răspunde în două feluri. Mai întâi, aspectele practice. Soția mea și cu mine avem o viață ”nomadă”. Am trăit și lucrat în optsprezece țări ăn ultimii optsprezece ani, foarte rar stăm în același loc mai mult de un an. În unele privințe, acest lucru este perfect pentru un scriitor pentru că văd locuri diferite și absorb culturi, așa că da, toate acele clișee legate de călătorii se aplică. Dar am nevoie și de liniște, singurătate și rutină și asta nu e prea ușor de găsit trăind în Khartoum, să zicem, în mijlocul unei furtuni de nisip. Sau chiar și în România – într-o vară am locuit în București în timp ce Angela era în Darfur; încercam să scriu Child Witch într-un apartament mic situat în mijlocul traficului rutier intens și al lucrărilor drumurilor. Așa că m-am mutat pe o bancă în parcul Izvor, gândindu-mă că ”Voi scrie de mână preț de câteva săptămâni, acesta va fi biroul meu: lumina soarelui și aerul curat, perfect.” Câteva zile mai târziu, un camion a intrat în banca mea și a făcut-o terci. Nu am fost rănit, dar întâmplarea m-a supărat. Părea un semn de rău augur!

În al doilea rând, din punct de vedere tehnic, cel mai rău lucru este când un rând de dialog, o scenă, un pasaj sau un capitol nu merge și nu pot să înțeleg de ce. Altă situație: abia adorm și-mi vine în minte o idee pe care trebuie să o notez, așa că aprind lumina și o fac, dar apoi nu mai pot adormi. Sau atunci când luăm cina cu prietenii și cineva spune ceva pe care trebuie să-l notez. Este un viciu, punct. O altă situație: ne plimbăm pe stradă și Angela mă întreabă: Cu cine vorbești? Asta pentru că bombăneam conversații.

Asta e viața de scriitor. Este doar o meserie, dar este una pe care nu o poți abandona niciodată, precum hotelul California. Și totuși, câteodată, se întâmplă să-mi fie dată o surpriză frumoasă fără să încerc, și să mă trezesc cu o replică bună în cap, de tipul: ”Nu mă interesează dacă sunt mai bun decât tine, ci doar dacă sunt mai bun decât ieri.”

Imagine din arhiva personală a autorului. Paginile au fost scrise în parcul Izvor

Pe de altă parte, oferă literatura ta o soluție pentru chestiunea controversată a copiilor-vrăjitori (una aproape universală) sau vrea doar să ridice niște întrebări?

Mă îndoiesc că un roman poate oferi o soluție pentru o problemă socială serioasă, așa cum este cea pe care o descriu în Child Witch. În cel mai bun caz, un roman te face să devii conștient de ceva și îți ridică niște întrebări, așa cum sper că face cartea mea. Cred că un scriitor serios înregistrează – și chestionează – prezentul pentru generațiile viitoare. Un membru al Unicef Congo mi-a spus că a învățat multe lucruri din cartea mea, ceea ce m-a surprins și m-a mulțumit.

Recent, am vizitat câteva școli din Marea Britanie pentru a-mi prezenta volumele și un elev m-a întrebat: ”De ce nu ai scris despre ceva frumos?” L-am întrebat dacă a auzit de un băiat numit Oliver Twist și i-am explicat că Dickens putea să scrie despre cât de ”frumoasă” era viața în Anglia victoriană, dar, în loc de asta, el a scris adeseori despre cât de nedreaptă era și de aceea știm despre Oliver Twist, a cărui dilemă încă ne chinuie conștiința și ne face să ne amintim că și copiii au drepturi, că ei merită ceva mai bun decât sărăcia. A oferit Dickens o soluție? Doar poveștii sale și poate că toți scriitorii încearcă să-și rezolve poveștile, așa cum am încercat eu să fac cu a mea. Dar noi, scriitorii, nu putem soluționa lumea.

Încercare de exorcism – sursa

La sfârșitul cărții, spui câteva cuvinte despre povestea din spatele poveștii, despre cum ai dat de ea și ai decis să faci ceva în ceea ce privește problema copiilor-vrăjitori. Mai întâi, ajutat de soția și editorul tău din România, Angela Nicoara, ai făcut un documentar și ai compus o melodie. Poți rezuma povestea pentru cititori? Când ți-a venit ideea că poți scrie și o carte cu acest subiect?

Nu am fost ajutat de Angela. Ea știe să filmeze și să editeze filme, eu nu; așa că, dacă ne luăm după acest lucru, eu am fost asistentul ei. Am lucrat ca echipă în Congo. La fel și pentru această carte – orice scriitor serios are nevoie de un editor, cineva care înțelege și-și va dedica timpul, concentrația, care va fi acolo trup și suflet.

Dar, pentru a răspunde întrebării tale: până în 2002 am vrut de multe ori să scriu un roman despre ceva, orice, însă nu am putut găsi o temă sau un personaj principal care să mă intereseze. Asta s-a schimbat în ziua în care l-am cunoscut pe Kilanda, băiețelul de la începutul documentarului nostru. Fusese atât de rău ars de către un ”exorcist” încât nu putea vorbi pentru a ne spune povestea lui. Așa că, în drum spre casă, am decis să mi-o imaginez, s-o creez, s-o scriu. Știam că asta îmi va lua mult timp pentru că cerea multă documentare, alte personaje, locuri și o sub-temă. Dar, puțin câte puțin, planul meu a luat o formă – un roman care să aibă loc în Africa, spus din perspective multiple, în timp real, care să ridice următoarele întrebări: de ce ar acuza un congolez un copil de vrăjitorie? Ce se întâmplă dacă copilul este alungat de acasă? Ce s-ar întâmpla dacă un străin ar încerca să ajute?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, am îmbinat realitatea cu ficțiunea, acestea având la bază timpul petrecut de noi în Congo. Am căutat un consultant congolez care să mă ajute pe probleme culturale, lingvistice și geografice, și l-am găsit pe Félicien Wilondja Basiku-Ngoma. Sau, mai degrabă, un prieten român din Norvegia l-a găsit! Nu aș fi putut să-mi scriu cartea fără Angela și Fély. A scrie un roman se aseamănă cu a fi într-o trupă sau într-un club sportiv: ai nevoie de o echipă bună.

Va fi Child Witch Kinshasa tradusă în română? Ce planuri viitoare ai cu volumul? Poate un film? (este foarte vizual!)

Mi-ar plăcea tare mult să văd o traducere românească, într-adevăr, dar este un roman lung, așa că prețul ar fi astronomic. Aș avea nevoie fie să găsesc un suport financiar serios, fie un sfânt talentat care să traducă 900 de pagini pentru cât ne-om putea permite. Să fiu sincer, prioritatea noastră este o traducere în limba franceză pentru că vrem ca oamenii din Congo să citească povestea. Congolezilor care au citit-o în engleză le-a plăcut foarte mult.

În ceea ce privește un film, cred că oricărui scriitor i-ar plăcea să-și vadă opera pe ecran. Două dintre scenariile mele au fost ecranizate și da, este o experiență magică atunci când îți vezi personajele, cele care obișnuiau să trăiască doar în capul tău, mergând și vorbind pe ecran. Filmele sunt o adevărată vrăjitorie. Mai mulți cititori mi-au spus: ”Acest roman este atât de vizual, este ca și când ai privi un film.” Asta se poate datora faptului că sunt foarte atent, până la obsesie, cu expunerea. Dacă încep să citesc un roman și aud mașina de scris a autorului, mă opresc din citit, de obicei încă de la prima pagină.

Printre alți scriitori, îl menționezi, la un moment dat, pe Hemingway. Spune-ne câțiva autori care te-au influențat sau care-ți plac.

Unuia dintre personajele mele îi place Hemingway, mie nu. Am citit douăzeci de pagini din Adio, arme și i-am spus adio lui Hemingway. Un recenzent mi-a spus că scriu precum Faulkner, ceea ce este drăguț, dar nici pe el nu-l pot citi. Îmi place James Joyce pentru economia sa în cheie minoră (Oamenii din Dublin). Îmi plac primele o sută de pagini din orice carte scrisă de Elmore Leonard, pentru dialog și personaj, înainte ca intriga lui să-mi înăbușe plăcerea. Romanul meu preferat este Străinul de Camus - scurt și plăcut la vedere, ca și când l-a scris pe un pachet de țigări Gauloises în timpul prânzului. Îmi place Marinarul părăsit pe țărm al lui Yukio Mishima și Băiatul englez al lui Guy Vanderhaeghe. M-am delectat cu volumul recent al lui Colm Toibin, Testamentul Mariei, care are o premisă interesantă. Îmi mai plac, printre alții, Hilary Mantel, Sebastian Faulks, Chimamanda Ngozi Adichie, Don de Lillo, Cormac McCarthy, Julian Barnes, Roger Smith, Robert Harris și Nelson DeMille.

Dacă e să fiu franc, trebuie să spun că nu citesc prea multă ficțiune modernă; cred că este supraestimată și nu mă abate din drum – stau acolo și mă uit la tainele ei, încerc să văd din ce este compusă. Așa că, de obicei, iau după mine un exemplar din The Economist sau din The New Yorker. Cel mai groaznic coșmar al meu este să stau la o coadă de la supermarket fără să am ceva de citit. Când se întâmplă, citesc ingredientele de pe un pachet de bomboane M&M sau de pe orice altceva este de vânzare.

Azi noapte am găsit câteva ediții noi din Caragiale, pe Kindle (traducerile în limba engleză nu sunt rele deloc, sunt semnate de Cristian Saileanu). Îmi place și Candid, Voltaire este destul de amuzant, are o limbă ascuțită. Însă Shakespeare este omul meu: spune atât de multe lucruri în atât de puține cuvinte! De exemplu, am citit replica aceasta de curând și m-a făcut să mă gândesc la Crimeea: ”I speak of peace while covert enmity, Under the smile of safety, wounds the world.”

”Aș recomanda romanul meu oricui îi plac capitolele scurte, propozițiile clare și ingredientele interesante.”

Am citit o parte dintre recenziile pe care câțiva cititori le-au scris în legătură cu această carte, Child Witch Kinshasa. Majoritatea se încheie cu recomandări de tipul: ”Această carte este pentru oricine este interesat de Africa, jurnalism, dizabilitate sau doar de o poveste bună”. Să ne imaginăm, pentru o clipă, că tu nu ai scris cartea, doar ai citit-o. Cui i-ai recomanda-o?

Aș recomanda-o oricui îi plac capitolele scurte, propozițiile clare și ingredientele interesante. Ah, de asemenea ajută și dacă ești curios în legătură cu locurile străine. Un editor român m-a avertizat: ”Românii nu sunt interesați de Africa.” Nu sunt de acord și răspund: ”Vom vedea, nu-i așa?”

Un alt copil-vrăjitor și un pastor încercând să scoată răul din el – sursă

A doua parte a volumului Child Witch, care are loc în Londra, abia a fost publicată pe întâi martie. Poți să le spui cititorilor, în câteva cuvinte, ce urmează? Ce ar trebui să se aștepte să se întâmple?

În timp ce scriam povestea care are loc în Congo am simțit că lipsește ceva. Nu vroiam să scriu doar despre Lucruri rele în Africa. Aveam nevoie de echilibru, de un punct de cotitură în intrigă, ceva care să răstoarne situația, cum spunem noi, în ceea ce-l privește pe Frank, cetățeanul britanic care încearcă să-l ajute pe copilul străzii. În cele din urmă, mi-a venit ideea sub forma unei noi întrebări: ce-ar fi dacă acest britanic alb, din clasa de mijloc, cu mintea deschisă, ar trebui să facă față, împreună cu familia sa, acelorași întrebări la care este supusă și o familie săracă și superstițioasă din Congo. Cine este de fapt acest copil? Are el puteri ciudate? De ce lucrurile merg rău în casa noastră? Este copilul responsabil pentru asta?

Odată ce am avut cel de-al doilea unghi, acel punct de cotitură, am știut că am un subiect bun pentru romanul meu. Știam că povestea va fi mai lungă, dar și mai echilibrată pentru că ar spune: când arătăm cu degetul acuzător (spre Africa), trei degete arată înapoi spre noi. Să trecem propriu-zis la ceea ce ar trebui să se aștepte cititorii să se întâmple. Partea a doua a romanului, care are loc în Londra, pune întrebarea ce-ar fi dacă …?

Abia am aflat că, recent, ai fost la fostul tău liceu din Maricourt, Anglia, să vorbești cu elevi de clasa a șasea despre cărțile Child Witch. Crezi că volumele tale sunt potrivite pentru o categorie de cititori atât de tânără? Să nu uităm că cei mici sunt torturați aici.

Este o întrebare validă! De fapt, este foarte puțină ”tortură” în romanul meu și, când se întâmplă, se termină foarte repede. Pe lângă acest lucru, înainte de a merge acolo, le-am scris e-mail-uri profesorilor din toate școlile și le-am explicat, amănunțit, despre ce era vorba în carte. Le-am trimis capitolul 23 în care doi adulți încearcă să abuzeze sexual de doi băieți (voi distruge intriga dacă spun mai mult, dar e important de reținut că eram, în special, mai preocupat în legătură cu scena respectivă). Profesorii au citit capitolul în discuție și m-au sfătuit în cunoștință de cauză.

De asemenea, să nu uităm că elevii pot vedea, pe internet sau într-un cinematograf, imagini care sunt de departe mai violente decât cele din romanul meu, care există doar sub forma cuvintelor pe o pagină. În plus, am fost acolo pentru a le explica contextul social, a le arăta cele două videouri ale noastre și a le răspunde la întrebări. Reacția lor a fost interesantă. Unii au fost prea copleșiți pentru a spune ceva; alții au fost foarte interesați de subiect și acum plănuiesc să-și scrie sarcinile pentru examene pe marginea lui. Așa că romanul meu a ajuns la cititori noi și unii dintre ei deja își pun întrebări. Trebuie să spun că, în Azerbaidjan, odată ce vedeau coperta cărții, copiii expatriați (în vârstă de zece ani) vroiau teribil de mult să citească Child Witch Kinshasa. M-am asigurat că primeau acordul părinților lor mai întâi.

Ai legături puternice cu România. Care sunt primele trei lucruri care-ți vin în minte când auzi numele țării? Și apropo: ce știi despre copiii-vrăjitori de aici, din România? Te-ai gândit vreodată să scrii ceva despre asta?

Recent, am fost în Liverpool și am găsit prima carte poștală pe care am trimis-o părinților mei în 1994 din Craiova, pe vremea când eram jurnalist BBC. Pe ea scria Oameni foarte calzi și prietenoși. Fără îndoială, voi reveni. Acesta este întotdeauna primul lucru la care mă gândesc: oamenii prietenoși și plini de duh și cum țara aceasta te atrage înapoi. Este căminul meu adoptiv și sper ca într-o zi să mă opresc din călătorit și să mă locuiesc aici pentru mai mult de câteva săptămâni. Apoi, iubesc felul în care familiile române au legături puternice cu pământul, cu natura și cu mâncarea adevărată. Dacă întrebi un britanic sau un american obișnuit putem să facem supă? Îți va răspunde, invariabil, desigur, deschide conserva aceea. Am învățat multe de la români despre această latură a vieții.

Cu privire la vrăjitori, singurii pe care i-am întâlnit în România au fost adulți. Aceștia cunosc vrăji deștepte. Ei deschid o sticlă de țuică și spun: Încearcă asta, mai ia! Atunci lumea începe să se învârtească și mergi acasă țopăind ca o broască.

Vorbind serios acum, am câteva idei în legătură cu ceea ce urmează să scriu. Una dintre ele este un roman scurt care se petrece în România. Am titlul, personajele și povestea. Le am în oală, fierbând la foc mic. Am nevoie doar de un loc liniștit să lucrez. Poate o bancă de lemn într-un parc frumos?

Credit foto pentru imaginea principală: Cosmin Bumbuț