Michele Mari despre Pink Floyd în Roșu

Scriitorul italian Michele Mari a scris un text inedit: o biografie ficțională a trupei Pink Floyd, centrată în jurul influenței pe care fascinantul Syd Barrett a avut-o în toată istoria formației. E un joc al vocilor și al perspectivelor, în care fiecare dintre membrii trupei, dar și dintre oamenii esențiali care au avut contact cu Pink Floyd, își spune povestea ce combină realitatea biografică cu ficțiunea. Am stat de vorbă cu el despre literatură și, bineînțeles, muzică.

For the English version of the interview, please click here.

Când ați început să ascultați Pink Floyd?

În 1979, anul în care s-a lansat The Wall, tărziu dacă e să luăm în considerare vârsta mea. Am început să-i ascult foarte mult în 2006, anul în care a murit Syd Barret.

Cum v-a venit ideea să scrieți o biografie ficțională a trupei?

Inițial, totul se învârtea în jurul lui Barrett, cu toată traiectoria lui artistică și umană, dar mi-am dat seama repede că e nevoie să-mi deschid perspectiva către toți membrii trupei, vorbind despre iubire, ură, vinovăție, prietenie.

E o întrebare ce apare și în carte – pe cine preferați, pe Waters sau pe Gilmour?

Pe Waters cu siguranță pentru motive pe care le dezvolt în carte.

A citit vreunul dintre membrii Pink Floyd cartea dumneavoastră? Cine v-ar plăcea să o citească?

Nu, nu au citit-o, și pentru că nu s-a tradus încă în engleză. Am aflat însă că Jenny Spires și Libby Gausden, două prietene de-ale lui Barrett din tinerețe, au citit traducerea în franceză. Am trimis cartea lui Peter Boyd, primul manager al trupei, dar nu știu dacă a citit-o.

Cât timp ați petrecut documentându-vă pentru carte? Cred că ați citit sute de interviuri, articole și documente.

Documentarea nu a avut loc înainte, mai degrabă a mers în paralel cu scrierea cărții, timpd e zece luni. La un moment dat m-am oprit din citit, biografia Pink Floyd este foarte repetitivă și se bazează întotdeauna pe aceleași surse.

A fost greu să găsiți o voce distinctă pentru fiecare dintre personaje? Vă jucați foarte mult cu vocile și sunteți un parodist excepțional. Cumva, e poetic.

Personajele au vocile pe care mi le-am imagnat pentru fiecare dintre ele. Am încercat să fie cât mai specifice, să pun accent pe anumite lucruri tocmai pentru a le diferenția. În afară de asta, în toate cărțile mele am simulat diverse forme de exprimare, mimând lucruri tradiționale sau anumiți autori sau un jargon tipic pentru o societate anume sau pentru anumite tipuri de oameni.

În Pink Floyd în Roșu, totul se învârte în jurul lui Syd Barrett și aproape fiecare personaj e obsedat de el. De ce?

Tema cărții este că Barrett este energia care a continuat să hrănească traseele partenerilor lui pentru mai mult de treizeci de ani, ca și când ar fi vorba de mielul de sacrificiu și de sângele său.

Care sunt melodiile dumneavoastră preferate de la Pink Floyd?

1)Set the controls for the Heart of the Sun; 2) Time; 3) Comfortably numb; 4) Wish You were here; 5) Hey You.

Cât de mult este realitate și cât ficțiune în cartea dumneavoastră?

Structura logică a cărții se bazează pe mixul dintre aceste două niveluri și pe a face grasnița dintre ele invizibilă. În câțiva ani nu voi mai ști ce e adevărat și ce a fost inventat. Dacă ar fi să răspund schematic, aș zice 60% realitate și 40% ficțiune.

Cine sunt autorii dumneavoastră preferați?

Mă limitez să numesc zece dintre ei: London, Borges, Kafka, Melville, Conrad, Stevenson, Gadda, Céline, Maupassant, Dickens.

Ascultați muzică atunci când citiți? Dar când scrieți? Ce fel de muzică?

De obicei da. Cât timp am scris cartea, evident că ascultam aproape doar PInk Floyd. În general ascult mult Nick Cave și Mark Knopfler. Îmi place foarte mult rock-ul melodic (ascult și mult Bruce Springsteen).

12. Cum scrieți? Aveți anumite ritualuri de scris? Aveți un orar fix?

Nu am reguli, scriu oriunde și oricând, dar niciodată după cină. Singura regulă e să nu fac nici un efort dacă nu simt că e momentul potrivit.