Dumitru Crudu –„Nu am lăsat nicio femeie din Braşov fără nas” (interviu)

Născut în Republica Moldova (satul Flutura) în 1968, Dumitru Crudu este poet, dramaturg, prozator şi publicist. A semnat, alături de Marius Ianuş, Manifestul Fracturismului, în 1999, publicat în revistele Paralela 45 şi Vatra, este membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, redactor al postului de radio Europa Liberă (Chişinău), câştigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului“, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) şi de Fundaţia Principesa Margareta a României, 2003. Printre cărţile sale, se numără Falsul Dimitrie (1994); E închis vă rugăm nu insistaţi (1994); Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996); Crima sângeroasă din staţiunea violetelor (2001); Salvaţi Bostonul (2001); Poooooooooate (2004); Duelul şi alte texte (2004); Steaua fără… Mihail Sebastian (2006); Oameni ai nimănui (2007). Cea mai recentă apariţie editorială este romanul Un american la Chişinău, publicat la Casa de pariuri literare. Am stat de vorbă despre prejudecăţile de toate tipurile, despre peisajul literar românesc contemporan, despre ce a însemnat douămiismul, dar şi despre prietenie şi despre dezamăgirile şi speranţele în România post-decembristă.

Personajul principal din cel mai recent roman al tău, Un american la Chişinău, Anton Şleahtiţchi, se vede nevoit să suporte o dublă prejudecată – în România, este văzut cu ochi răi, iar în locul său natal, privit cu îndoială, ca fiind prea „românizat”. Te-ai confruntat şi tu cu acest tip de dublă receptare?

Aş putea spune că Un american la Chişinău, romanul meu proaspăt apărut, e şi despre prejudecăţile românilor faţă de basarabeni, ca şi ale basarabenilor faţă de români, ale românilor faţă de americani, ca şi ale americanilor faţă de români, ale americanilor faţă de basarabeni şi invers, ale moldovenilor faţă de nemţi şi aşa mai departe. În România, lui Anton îi este ruşine că e basarabean şi se dă drept secui, iar lui Marius, celui mai bun prieten al lui Decebal, un braşovean emigrat din România imediat după Revoluţie, la Viena, îi este ruşine că e român şi se dă drept ceh. Cei doi, la un moment dat, se întâlnesc la aceeaşi masă într-o cafenea din Braşov şi stau faţă în faţă, cu câte un pahar de votcă în mână. În timp ce cei doi se sinchisesc de identitatea lor, Martin vrea să-şi scoată cât mai mult în evidenţă americanitatea sa, ca să profite de ea şi ca să-i joace pe degete pe cei din jur.

Dar să revin la Anton şi Marius. Cu toate că Marius se dă drept ceh la Viena, în Braşov nu pregetă să se uite de sus la Anton şi chiar să se ia de el. Dar nu numai el. Aflând că e moldovean, naşul din tren, brusc, îşi îndreaptă spatele, iar vameşii români încearcă să-l ia în balon, ceea ce nu fac cu americanul. În faţa acestuia, îşi pleacă nasul. Ba chiar mai mult, îi cară şi lui Anton valiza, când află că e prieten cu americanul. La Chişinău, Anton e perceput ca român şi e privit, din cauza asta, chiorâş. Ceva similar i se întâmplă la Braşov, unde unii colegi de-ai săi de la ziar îl acuză că e kaghebist şi că e omul ruşilor. Pe de altă parte, americanul îi crede pe români (inclusiv pe basarabeni) hoţi şi oameni în care nu te poţi increde, iar pe românce, curve. De aceea, chiar şi atunci când iese să fumeze pe coridorul din tren, îşi ia cu el şi rucsacul.

Totodată, românii îl suspectează pe american că a venit să le fur(t)e femeile. Toate astea sunt prejudecăţi, fireşte. Sau, altfel spus, acţiunile personajelor mele din roman sunt influenţate de fel de fel de prejudecăţi pe care le putem avea unii despre alţii. Numai nişte prejudecăţi, adânc înrădăcinate în Anton, îl vor face pe acesta să vrea să strige în Heidelberg, la oamenii care se plimbau pe stradă: bă, voi sunteţi nişte fascişti. Numai nişte prejudecăţi îi pot face pe unii braşoveni să-l acuze pe Anton că e kaghebist. Prejudecăţi care trădează complexe de tot soiul. Prejudecăţi care camuflează un trecut infamant. Pe de altă parte, gazetarul Lucică Voicu, unul dintre cei care îl etichetează pe Anton că ar fi kaghebist, se dovedeşte a fi, până la urmă, el însuşi securist. Discut în roman şi despre prejudecăţile românilor faţă de români, sau ale basarabenilor faţă de ei înşişi. Prejudecăţi care nasc dispreţul şi ura de sine. Am mai adus în discuţie şi prejudecăţile dintre femei şi bărbaţi, astfel încât aş putea spune că Un american la Chişinău e un roman despre miile de prejudecăţi care ne împiedică să ne vedem în adevărata noastră lumină.

Asta e una dintre temele romanului, dar nu e singura. Mă mai întrebaţi dacă m-am ciocnit şi eu de aceste prejudecăţi? Da, desigur. Dar, în acelaţi timp, am cunoscut şi oameni foarte binevoitori şi bine intenţionaţi, iar în romanul meu apar şi asemenea oameni şi îi cheamă Alghi sau Cătălin Bod şi aceştia nutresc o simpatie sinceră faţă de Anton. De ce predomină unii şi nu alţii? La întrebarea asta i-aş invita să răspundă pe cei care o să-mi citească romanul.

Există un episod în carte, în care Anton se întoarce acasă la părinţi şi aşteaptă să i se elibereze un nou paşaport, iar perioada pe care trebuie să o petreacă acolo i se pare insuportabilă. Tu unde te simţi „acasă”?

Spre deosebire de Anton, eu mă simt acasă şi la mine, la Flutura, dar şi la Braşov sau Bucureşti. Până la urmă, nu despre mine e romanul, nu despre ceea ce simt şi gândesc eu, ci despre o realitate care există, indiferent dacă îmi doresc eu asta sau nu. Iar realitatea e că mai sunt încă destui români care se uită de sus la o parte din basarabeni, tot aşa cum sunt şi destui moldoveni care nu-i prea înghit pe români, inclusiv, pe moldovenii care se consideră români.

Sunt unii români care şi-ar dori unirea Republici Moldova cu România, dar fără basarabeni, la fel cum sunt şi destui moldoveni nostalgici după Uniunea Sovietică. Cineva îmi reproşa că vorbesc despre ceea ce nu merge în relaţiile dintre noi şi nu despre lucrurile frumoase. Dumnealui ar fi preferat să fie invers. Dar, dacă aş fi vorbit despre lucrurile frumoase, aş fi făcut un roman SF.

Problema apartenenţei etnice este pregnantă în roman. Consideri că în România există încă o reţinere faţă de „cei de peste Prut” şi dacă da, ce alimentează aceste prejudecăţi?

Nu aş vrea să generalizez. În roman, e vorba despre destinul lui Anton. O fi destinul său şi destinul generaţiei sale, cum zicea cineva, dar, totuşi, nu aş vrea să generalizez. Cu toate astea, pot spune că, prin prisma experienţelor lui Anton, lucrurile anume aşa se văd. Adică, da, există o anumită reţinere în anumite medii sau în cazul anumitor oameni. Nu al tuturor, fireşte. Ce justificare ar putea să aibă? Unele particularităţi de vorbire ale basarabenilor? Accentul lor? O altă istorie? O consecinţă a spălării creierelor?

Care sunt cele mai mari greutăţi cu care te-ai confruntat ca tânăr scriitor care a intrat pe piaţa editorială românească?

Să-mi public romanul de faţă în 1995. Am mers pe la mai mulţi edtiori şi nimeni nu a vrut să mi-l publice, poate din anumite reţineri financiare, poate din cauză că pe atunci foarte rar şi foarte greu se tipărea proză, la modă fiind poezia. De aceea, m-am şi resemnat cu acest lucru şi am continuat să public poezie. Să scriu şi să public ceea ce se putea publica.

Cu toate astea, versiunea din ’95 am reuşit s-o popularizez pe cale orală, organizând lecturi literare în camera mea de cămin sau la gazdă. Mi l-a mai citit Alexandru Muşina. Tot el, mi l-a cerut prin 2002 să mi-l publice, dar deja nu mai aveam romanul. Îl pierdusem.

În Un american la Chişinău, imaginea pe care o faci redacţiei în care lucrează Anton, în Braşov, nu este prea roz. O mulţime de prejudecăţi şi acolo, un mediu claustrant, paradoxal poate pentru ceea ce te-ai aştepta, de fapt, de la un spaţiu care, formal, promovează deschiderea şi informarea corectă.

Sunt redacţii şi redacţii. Redacţia în care a lucrat Anton colcăia de securişti şi de tot felul de tipi fără scrupule. Dar şi de oameni ca lumea. Nu ştiu de ce însă, cei dintâi aveau o mai mare influenţă asupra atmosferei din redacţie. Pe fruntea lor nu scria eu sunt securist sau că vreau să te trag în ţeapă. Acţionau foarte subtil. Scopul lor era să pună mâna pe puterea din redacţie. Ceea ce am înţeles eu după ce am lucrat în câteva redacţii e că, pentru a vedea dacă un om îţi este un prieten adevărat, pentru a vedea verticalitatea şi caracterul său, nu e neapărat nevoie să nimereşti într-un lagăr fascist sau stalinist. Teroarea se poate manifesta şi în condiţii de libertate.

Să vă dau un exemplu. Cu D. m-am împrietenit în studenţie şi am ajuns să lucrăm la acelaşi ziar. Acum eram şi mai buni prieteni, până când, într-o bună zi, am căzut în dizgraţia şefilor şi el trebuise să aleagă: să rămânem mai departe prieteni sau să-şi păstreze locul de muncă. Nu pot să uit nici până acum cum se dădea de partea şefului, atunci când acesta se lua de mine. A preferat să arunce o căldare de catran peste prietenia noastră decât să-şi înfrunte şeful. La naiba, dar la fel a procedat şi J., fratele meu de cruce, după ce un şmecher de dincolo de râu a hotărât să mă ia în balon. Cei doi prieteni ai mei au ales să se dea cu cei puternici, dar nu să se solidarizeze cu un prieten de-al lor năpăstuit de şefi.

Pe urmă, tot aşa am procedat şi eu, în raport cu o prietenă de-a mea din adolescenţă, pe care şefii voiau s-o măture de la ziar. În loc să-i iau apărarea, eu am atacat-o dur, ca o lichea ordinară. Ulterior, am regretat foarte tare ceea ce am făcut, dar era cam târziu, pentru că biata mea prietenă deja fusese concediată. Pe urmă, m-au concediat şi pe mine, tocmai cei care s-au folosit de inocenţa şi prostia mea. Acum ştiu. Nu trebuie neapărat să nimereşti într-o închisoare comunistă ca să simţi pe propria piele colţii terorii. Teroarea se poate manifesta, aşa cum am mai spus, chiar şi în condiţii de libertate şi de democraţie, chiar şi în unele dintre cele mai democratice instituţii media. Iar atunci când se dezlănţuie teroarea, prieteniile încep să se clatine şi să se prăbuşească…

Iar oamenii se dau cu cei mai tari, doar pentru a-şi salva propria piele. Aşa cum au făcut-o unii dintre prietenii mei. Sau cum am făcut-o eu, pus în faţa unei dileme insuportabile: sau îmi păstrez locul de muncă, sau îmi dau în gât prietena. Poate, de aia, prieteniile se înfiripă şi dispar ca apa ce curge din robinet. Dar mai ales dispar. Dar acum ştiu că numai teroarea poate frânge prieteniile şi că orice prieten care te-a vândut îţi poate deveni un posibil torţionar. Cu toate astea, numai prieteniile mai pot fi o stavilă în calea terorii. Dacă sunt prietenii adevărate. Tema asta o tratez şi în Un american la Chişinău.

Lumea pe care o surprinzi în romanul tău, cu o ironie tăioasă, pare destul de întunecată, pe alocuri chiar sumbră. Este România chiar atât de lipsită de speranţă?

E vorba de România dintr-o anumită perioadă istorică: e vorba de sfârşitul mandatului lui Emil Constantinescu, atunci când oamenii care şi-au investit speranţele în Convenţia Democrată s-au simţit înşelaţi şi trădaţi, ceea ce a făcut posibilă revenirea la putere a lui Iliescu. Asta s-a întâmplat în realitate. Cu toţii am fi vrut să fie altfel, dar, din păcate, realitatea ne contrazice într-un mod foarte dur.

Pe de altă parte, România e văzută prin ochii lui Anton, al cărui destin e ca nisipul ce-ţi curge din mâini. Cu toate astea, romanul meu nu e un rechizitoriu, odată ce îi acord mai multă atenţie sosiei lui Constantinescu, care e un cerşetor care profită de pe urma asemănării cu preşedintele, profită, dar şi are de suferit de pe urma asemănării spre sfârşitul mandatului, decât lui Constantinescu însuşi. Romanul meu nu e unul realist, e mai degrabă unul picaresc şi ironic.

Romanul a avut o primă versiune în 1995, care ţi-a fost furată (şi aici aş vrea să dezvolţi puţin, pentru că povestea însăşi pare o scenă dintr-un roman). Ce modificări ai adus ulterior variantei care a şi văzut lumina tiparului? Diferenţa ar fi de zece ani – cum ar fi arătat romanul dacă îl publicai în forma din 1995?

În prima versiune, Anton nu apărea deloc. Pur şi simplu nu exista ca personaj. Protagonistul romanului era Martin şi toată naraţiunea era condusă din numele său, la persoana întâi. Acum e la persoana a treia. Şi nu mai e Martin personajul principal. Încolo, prima versiune mi-a fost rechiziţionată în contul unei datorii la chirie – pe atunci stăteam în gazdă la Braşov, unde munceam ca gazetar – şi s-a pierdut undeva în ceţurile Italiei, odată cu cel care mi-o rechiziţionase.

Există câteva personaje foarte colorat portretizate, precum Martin, americanul care o amăgeşte pe Lola, iubita personajului principal, cu o viaţă luxoasă, în State (un fel de Romanian Dream). Ai avut modele reale pentru personaje precum Martin sau Lola, sau chiar pentru Anton?

Şi chiar i-ai tăiat nasul Lorei, m-a întrebat mirat un prieten? Nu, desigur că nu. Nu am lăsat nicio femeie din Braşov fără nas şi nicio braşoveancă (dintre iubitele mele din acea vreme) nu m-a înşelat cu vreun american. În această ordine de idei, un domn care mi-a citit cartea nu voia să mă creadă şi pace că, în realitate, mama mea nu a avut vacă şi eu nu i-am impus s-o vândă. El era ferm convins că tot ce am povestit în carte mi s-a întâmplat mie.

Să însemne oare asta că mi-am atins ţinta? Dar, dacă, într-o bună zi, vreun tip se va regăsi în personajul Vlad şi o să vrea să-mi dea la moacă? Pentru că mi s-a întâmplat ceva similar, după ce am publicat Măcel în Georgia, când un tip, altfel un intelectual foarte subţire, mi-a reproşat că l-am înnegrit în roman.

Anton mi-a amintit, în anumite aspecte, de eroii lui Mihail Sebastian, sau poate chiar de Sebastian însuşi, în povestea sa imposibilă cu Leni Caler. L-ai avut în minte pe Sebastian când l-ai conturat pe Anton?

Mă bucur că Anton v-a amintit de Sebastian sau de personajele sale, fiindcă, pe undeva, chiar seamănă. În căderea sa, Anton rămâne, totuşi, un poet. Chiar şi când ajunge boschetar, îşi mai păstrează inocenţa. Sau, cel puţin, încearcă să şi-o păstreze. Şi asta, în cele din urmă, îl şi salvează. Aşa cum l-a salvat şi pe Mihail Sebastian în perioada când fusese marginalizat şi dat la o parte din societate şi din viaţa culturală. Anton e un Mihail Sebastian basarabean, a cărui dramă se desfăşoară în condiţii de libertate şi democraţie, cum am mai menţionat mai la deal.

Dacă tot am pomenit de Sebastian, aş vrea să îmi spui câteva cuvinte şi despre influenţa pe care a exercitat-o el asupra ta şi cum ai ajuns să scrii Steaua fără… Mihail Sebastian, o piesă în care abordezi subiecte sensibile, legate de imaginea reprezentanţilor generaţiei ’27.

Steaua fără… Mihail Sebastian- e o piesă în care m-am văzut şi pe mine. Poate că, dacă nu o scriam, nu aş fi scris niciodată Un american la Chişinău. E o piesă despre mine, tot aşa cum un Un american la Chişinău ar putea fi un roman despre Mihail Sebastian pe vreme de pace.

În ce curent ţi-ai încadra romanul Un american la Chişinău? Crezi că există, în prezent, o tendinţă suficient de puternică în literatura română pentru a forma premisele unui nou curent literar?

E un roman post-fracturist.

Ce aşteptări aveai în 1999, când ai semnat manifestul fractursimului, legat de literatura tânără, şi cum vezi evoluţia ei până în prezent?

La momentul când am semnat manifestul fracturismului, împreună cu Marius Ianuş, eram în plin război literar cu optzeciştii pentru a ne putea separa de aceştia şi a ne putea afirma propria autonomie estetică. Poate, acum s-a uitat, dar, la acea vreme, orice tânăr poet care apărea la orizont era subsumat optzecismului sau era declarat un epigon al optzeciştilor. Ei bine, nu e numai meritul nostru, desigur, dar astăzi se poate vorbi de gruparea fracturistă, de mizerabilişti, de douămiişti ca de ceva distinct de optzecism sau de nouăzecism.

Un alt merit e tragerea cortinei de pe temele tabu, radicalizarea şi decomplexarea limbajului poetic, mutarea accentelor de pe realitatea descrisă pe cel care o descrie şi asumarea marginalităţii. În clipa când începusem războiul cu optzeciştii (asta nu înseamnă că pe Muşina, Mureşan, Danilov, Cărtărescu, Bucur, Crăciun, Vlad nu îi mai consideram mari scriitori, îi consideram, fireşte, dar luptam pentru a fi percepuţi separat de ei), glumeam cu Marius Ianuş că fracturismul îşi va justifica existenţa dacă şi noi doi o să ne dăm unul altuia la cap. Ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu. În prezent, douămiismul a dat deja câteva romane mari, câteva cărţi de poezie excepţională, câteva eseuri fundamentale, aşa încât începe încetul cu încetul să facă parte din canon.

Proză, poezie, dramaturgie – în care dintre aceste forme de expresie te regăseşti cel mai bine?

În proză. Iar poezie şi dramaturgie nu scriu decât atunci când chiar când nu mai am încotro.

Crezi că un scriitor are datoria să scrie despre subiecte sociale, politice cu care se confruntă societatea în care trăieşte sau are voie să se închidă într-un turn de fildeş?

Eu mă dau în vânt după romanele unde se aud vuietul şi tumultul societăţii. Iar vuietul ăsta se aude chiar şi în romane foarte experimentale ca Ulise de Joyce. Le prefer. Le prefer romanelor deştepte şi sofisticate, unde spectacolul stilistic orbitor umbreşte şi vampirizează viaţa. Nu noutatea literară în sine mă fascinează, ci noutatea existenţei, noutatea umană, noutatea respiraţiei, în cele din urmă. Nimic mai de preţ ca luminile şi umbrele din relaţiile dintre oameni. Nimic mai de preţ ca bătăile inimii unui om. De aia, îmi plac la nebunie romanele unde pot auzi aceste bătăi.

foto: agentiadecarte.ro